Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina

De la Turism neconvențional
Salt la: navigare, căutare

Acces

  • Adresă: Piaţa Republicii nr. 2, Gura Humorului, Jud. Suceava.
  • Pentru contact și programul de vizitare consultați resursele de la secțiunea Legături.

Prezentare

Texte furnizate de către muzeu.

Pe parcursul circuitului muzeal, vizitatorul este invitat să parcurgă o călătorie virtuală într-un sat bucovinean de secol nouăsprezece pentru a urmări principalele obiceiuri de peste an începând cu practicile de la Sfântul Andrei, continuând cu cele specifice Crăciunului, Anului Nou, începuturilor de an agrar și apicol, sărbătorii pascale şi încheind cu practicile din vara pastorală, de la sărbătoarea Sfântului Gheorghe până la cea a Sfântului Dumitru.

Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina este titular sau partener al numeroase proiecte derulate împreună cu unităţi muzeale din ţară şi străinătate, cu instituţii şcolare, cu asociaţii şi fundaţii culturale de pretutindeni şi, în egală măsură, este organizatorul mai multor evenimente culturale naţionale şi internaţionale.

Expoziția

1. Intrarea în calendarul popular bucovinean reprezentat în muzeu, calendar cu evoluţie ciclică, repetitivă, se face la Sântandrei (30 noiembrie), sărbătoare ce precede începutul anului dacic, ce debuta, după unele opinii, la 1 decembrie, precum şi începutul iernii „oficiale”, patronate de lupi, în calendarul popular. În lumea tradiţională a satului bucovinean, ajunul şi mai ales noaptea Sfântului Andrei erau adevărate momente magice. Acum, spune tradiţia, se deschideau cerurile iar fetele de măritat puteau să-şi caute de ursită. Adică puteau să întrevadă chipul, vârsta, starea materială şi cea socială ale bărbatului cu care urmau să se căsătorească.

De aceea, acum, la „cumpănă de vreme”, fetele se adunau în casa unei văduve „iertate de Dumnezeu” pentru a păzi usturoiul („usturoiul păzit” fiind, mai apoi, folosit în magia albă de dragoste).

Tot în această noapte după ce ţineau post negru în ziua de 29 noiembrie, se duceau, în miez de noapte, „nevăzute de nimeni”, la fântână, ca să descopere în luciul de apă „chipul ursitului”.

Ori ieşeau, „în crucea nopţii”, afară, legate la ochi cu o năframă roşie, pentru a „număra parii”. După cum arătau, la „cercetarea” de dimineaţă, parii legaţi în noaptea Sântandreiului, aşa urma să fie şi ursitul: tânăr, dar sărac; în floarea vârstei şi cu oareşce avere; trecut de prima tinereţe, dar cu o bună stare materială; bogat, dar bătrân, văduv, cu copii şi cumplit de zgârcit!

Cum noaptea aceasta era considerată a fi „noaptea strigoilor”, era obligatoriu să mănânci usturoi şi să faci cu el semnul crucii pe frunte şi deasupra tuturor spaţiilor de trecere: fereastă, uşă, poartă, fântână…


2. Ajunul şi seara de Crăciun erau şi mai sunt, încă, momente importante în derularea timpului magic românesc. Situată în ziua în care, în Calendarul Iulian, „se năştea Soarele” şi în imediata vecinătate a solstiţiului de iarna din Calendarul Gregorian, sărbătoarea Crăciunului cumulează numeroase reminiscenţe de cult solar autohton, greco-roman şi oriental asimilate de creştinism.

În ziua de 24 decembrie, până când scăpără soarele dincolo de zare, întreaga familie „ţinea post negru” (abţinere totală de la apă şi mâncare).

Gospodina casei pregăteşte, și astăzi, cele douăsprezece feluri de mâncare ritualică (mâncare de post, „roade ale pământului”, şi preparate din peşte, simbol Cristic) pe care le aşează, în „casa cea mare”, pe masa „gătită” cu cea mai frumoasă faţă de masă, aşternută peste câteva paie, şi legată, în cruce, cu fire de strămătură roşie.

În mijlocul mesei, alături de sfeşnicul cu lumânarea din ceară curată, se aşează colacul rotund, „ca Soarele şi Luna” şi, concentric în jurul lor, cele douăsprezece blide cu mâncare. La vreme de seară, masa este binecuvântată de preotul care trece, din casa în casă, cu icoana Naşterii Mântuitorului.

În jurul acestei mese, numită, uneori, „Cina cea de taină”, se reuneşte întreaga familie întru săvârşirea celui mai impresionant ritual de nuntire a Cerului Tată cu Pământul Mamă dar și de celebrare a Nașterii lui Iisus.


3. Seara Sfântului Vasile sau a Anului Nou - numit adesea şi Crăciunul cel Mic - este „cea mai bogată în datine şi credinţe, cea mai misterioasă şi mai plăcută românilor de pretutindeni”.

Este graniţa oficială a timpului calendaristic de astăzi ce păstrează numeroase elemente din scenariul ritual de înnoire a timpului, practicat, altă dată, primăvara, în luna martie. Stabilirea începutului de an civil la 1 ianuarie, a determinat trasmutarea acestor obiceiuri în noaptea de 31 decembrie.

Pe la vreme de seară trece, din casă în casă, plugul „cel mic” (al copiilor), urmat, după căderea nopţii, de cel al feciorilor şi, mai apoi, de „Plugul cel mare” (al gospodarilor), cetele fiind însoţite, adesea, chiar de plugul tras de boi.

Treptat, pe uliţele satului, apar cetele de mascaţi în componenţa cărora intră urşii, ţiganul, capra, calul, împăraţii, bunghierii, jidovii, baba şi moşneagul, irozii, coşarul, moartea, dracii…

Fiecare personaj din ceată are un rol bine definit: ursul este simbolul naturii care revine perpetuu la viaţă. Trebuie menţionat că la Gura Humorului se păstrează ursul de paie, singura relicvă neolitică din ceremonialul de renaştere vegetaţională, calul este, aici, reprezentare solară , cu proprietăţi apotropaice, capra este reprezentarea mitologică a unei divinităţi fecunde, purtătoare a energiilor întregii naturi, urâţii, în general, sunt personificări ale timpului ajuns la senectute (timp ce va renaşte, în noaptea aceasta, trecând prin moarte), împăraţii sunt parodii ale ofiţerilor austrieci…

În desfăşurarea ritualului de An Nou, la vremea când zorile stau să răsară, trec, prin gospodării, semănătorii cu incantaţiile lor augurale.

Urătura şi gestica Pluguşorului, alaiul şi jocurile cetelor de mascaţi şi semănătorii sunt, în mod evident, componente ale ritualului de început de vechi an agrar.


4. Întreaga lună februarie era dedicată, odinioară, fierarilor, meşteşugari indispensabili în comunităţile tradiţionale româneşti. Ei erau cei care confecţionau uneltele agricole şi parte din cele pastorale, ferecau săniile, carele şi uşile, făceau gratiile de la ferestre, balamalele şi clanţele de la porţi şi uşi, crucile de pe turla bisericilor și din cimitire…

Nici una dintre activităţile casnice sau productive şi, uneori, parte din cele spirituale, nu se putea duce la bun sfârşit fără sprijinul fierarului.

În luna februarie, numită Faur în calendarul popular, bucovinenii îşi comandau sau reparau, la fierărie, toate uneltele agricole. O grija deosebită era acordată fierului de plug, perceput, în mentalitatea arhaică, ca fiind unealta ce urma să „rănească” Pământul Mamă, înspre rodire.

De aceea era obligatorie, acum, ca preambul în deschiderea anului agricol, trecerea fierului de plug prin jarul purificator al Faurului.

Sărbătorile specifice începutului de an nou agrar erau celebrate fie în intervalul 1 februarie - 8 martie, la data mobilă a începutului de Lăsat de Sec, fie erau concentrate în ziua de 9 martie, ziua echinocţiului de primăvară, în Calendarul Iulian, zi în care sunt sărbătoriţi Mucenicii, întruchipare a moşilor şi strămoşilor, în calendarul popular, precum și cei 40 de Sfinți Mucenici de la Sevastia din calendarul creștin ortodox.

Se spune că în ziua de 9 martie, moşii bat cu bâtele în pământ întru alungarea frigului şi eliberarea căldurii. Era firesc, deci, ca în acest moment din derularea calendarului popular să aibă loc, în mod simbolic şi ritualic, pornirea plugului la arat.

Plugul şi carul erau scoase în mijlocul curţii, la ambele se înjugau boii iar în coarnele plugului se punea „Creciunul” (colac în forma cifrei opt, copt în ajun de Crăciun). Apoi, gospodina casei, rotindu-se în jurul carului şi al plugului, le purifica cu tămâie şi agheasmă, spărgea hârbul de tămâie între coarnele boilor şi aşeza, în faţa lor, o secure şi un ou. Abia acum plugul şi carul puteau să plece spre ţarină, dar nu înainte de a înconjura casa, de trei ori, în mod ritualic. În câmp, după trasarea primei brazde, boii erau sloboziţi şi li se dădeau merindele, iar plugarii frângeau „Creciunul”, mâncau, ritualic, câteva bucăţele din el şi apoi îl fărâmiţau şi-l aruncau pe ogor înspre rodnicirea holdelor viitoare.

Ceremonialul avea o încărcătură simbolică covârşitoare, cu înţelesuri în cea mai mare parte pierdute, astăzi, dar care merită, din plin, a fi redescoperite.


5. De 17 martie, în ziua de Alexii sau a lui Moș Alexă (Sfântul Alexie, zis „omul lui Dumnezeu” în calendarul ortodox), tradiția românească serbează momentul de început a anului apicol și a anului pomicol.

Conform tradiției, toate insectele care au iernat sub pământ (numite, cel mai adesea „gujulii”, în Bucovina) revin acum la viață. Și, pentru că, după îndelunga ședere în frig și întuneric, aveau nevoie de o zi în care să-și recapete energia, ele nu trebuiau supărate nici măcar pomenidu-li-se numele. Sau, dacă lucrul acesta nu putea fi evitat, li se spunea „domn” și „doamnă”. Dacă era îndeajuns de cald, de Alexii se reorganizau stupinile în cadrul unui ritual arhaic care cuprindea: aprinderea focului viu prin frecarea a două bețe de brad foarte uscate, ațâțarea focului la intrarea în prisacă, trecerea buduroaielor „prin foc”, așezarea în locul de vărat și purificarea lor prin stropirea cu aghesmă, înlăturarea spiritelor rele cu zgomotul produs de „fiarele” cu care se înconjura stupina și așezarea crenguțelor de mâțișori sfințiți, de Florii, în anul precedent, pentru atragerea manei.


6. Prima săptămână din Postul Mare avea o semnificaţie deosebită în societatea tradiţională bucovineană. Erau săvârşite practici de purificare ce făceau posibilă respectarea cu stricteţe a restricţiilor impuse de cel mai aspru şi îndelung post de pe parcursul anului.

În prima zi de luni, numită şi lunea curată, în toate casele se înăcrea borşul şi se făcea spolocania. Borşul de putină, pregătit după o reţetă tradiţională, era purificat cu tăciuni aprinşi stinşi în apă şi apărat de potenţialele influenţe nefaste cu un brăcinar de mire cast, aşezat în jurul vasului. Pe parcursul acestei zile, întreaga familie făcea spolocania, adică mânca doar borş holtei (borş simplu, fără legume) întru curăţirea întregului corp de „dulcele” acumulat în câşlegile de iarnă (perioada dintre Crăciun şi Postul Mare). În acelaşi scop, toată săptămâna se mâncau doar preparate nefierte: pâine, castraveţi muraţi, varză murată…

În prima marţi, numită marţea vaselor, gospodinele spălau toate vasele de lut cu leşia preparată cu o seară înainte (adevărat detergent ecologic obţinut din cenuşă şi apă fierbinte). Şi tot din această marţi, începeau, în calendarul popular, zilele Cailor lui Sântoader, fiinţe mitologice imaginate fie ca nişte cai năzdrăvani, fie ca nişte flăcăi călare, fie, mai ales, ca nişte feciori foarte frumoşi, dar care aveau coadă şi copite. Cel mai important „rol” al acestora era instituirea unui control sever asupra tinerilor, mai ales a fetelor, prin interzicerea şezătorilor.


7. Săptămâna de dinaintea Sărbătorii Pascale este numită Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor întru amintirea faptelor săvârşite de Iisus începând de la intrarea sa în Cetatea Ierusalimului până în noaptea de Înviere.

În satul tradiţional bucovinean, Săptămâna Mare era, în primul rând, o perioadă de post foarte sever. De multe ori, se ţinea post negru începând din seara Duminicii Floriilor până în Joia Mare, când se mergea la împărtăşanie şi, mai apoi, până în noaptea de Înviere.

Pentru gospodărie era, şi încă mai este, perioada în care se face curăţenia cea mare (în casă, curte, acareturi), se înroşesc şi se închistresc ouăle, se coc copturile ritualice (pasca, colacii, cozonacii cu nucă şi mac, „babele” şi „moşnegii”, mieii din aluat), se fac pomeni bogate întru pomenirea şi întâmpinarea spiritelor străbunilor, ce reveneau pe pământ, conform tradiţiei, în Joia cea Mare, este sacrificat mielul şi se pregătește drobul, friptura şi borşul de miel şi, nu în ultimul rând, se terminau, altă dată, straiele cele frumoase pe care bucovinenii trebuiau să le îmbrace atunci când plecau la biserică, în noaptea de Înviere.

În calendarul creştin ortodox, ca şi în calendarul popular bucovinean, cea mai importantă sărbătoare din derularea timpului sacru este Paştele sau Învierea Domnului, sărbătoare întru întâmpinarea căreia întreaga suflare a satului tradiţional se pregăteşte timp de 49 de zile.

Sâmbătă noaptea, după primul cântat al cocoşilor, bucovinenii, cu mic cu mare, primeniţi şi îmbrăcaţi în cele mai noi şi mai frumoase straie, se îndreaptă către biserică, purtând în mâini ofrandele pascale – coşurile.

Coşurile (păscăriţele) gătite de sărbătoare, în care sunt puse pasca, mielul din aluat, friptura de miel, ouăle roşii şi cele închistrite, baba, cozonacul, o bucată de cârnat sau şuncă, o huscă de sare, câteva fire de busuioc şi breabăn, hrean sau salată de sfeclă roşie cu hrean.

Dar înainte de a pleca la biserică, toţi membrii familiei se spală pe faţă, în mod ritualic, cu un ou roşu şi un bănuţ de argint, în credinţa că numai astfel vor fi/rămâne „sănătoşi ca oul şi curaţi ca argintul”.

La mijirea zorilor, întreaga suflare se aşează, concentric, în jurul bisericii, pentru sfinţirea bucatelor tradiţionale din păscăriţă, bucate consumate, mai apoi, acasă, în mod ritualic, de către întreaga familie, reunită în jurul mesei tradiţionale de Paşti.


8. În panteonul românesc, Sângiorzul este unul dintre cei mai îndrăgiţi şi mai veneraţi sfinţi, el fiind considerat „cap mare de primăvară”, „înverzitorul naturii” şi „semănătorul tuturor semănăturilor”.

Calendarul popular românesc era împărţit în două sezoane simetrice – vara pastorală, patronată de cal, şi iarna pastorală, patronată de lup. La hotarul lor străjuiau doi sfinţi – Sângiorz şi Sâmedru - ce purtau la brâu cheile vremii pe care şi le schimbau atunci când se împlinea sorocul, adică la 23 aprilie şi 26 octombrie. Deloc întâmplător, în iconografie, cei doi sfinţi sunt reprezentaţi călare!

Cele mai multe practici din ajunul şi din timpul Sângiorzului aveau ca scop învingerea spiritelor malefice, purificarea spaţiului, a oamenilor şi a animalelor şi atragerea manei cereşti asupra turmelor de vite şi a comunităţilor umane.

Pentru înlăturarea spiritelor rele se aprindeau „focurile vii”, se făceau zgomote şi se punea (se mai pune şi astăzi) o creangă verde, înfiptă în brazdă patrulateră, în toate spaţiile de trecere: poartă, colţurile de la streaşină, înaintea uşilor caselor şi a grajdurilor, în tindă… Iar vasele în care se obţinea laptele sau se pregăteau produsele din lapte, erau umplute cu apă şi erau gătite cu coroniţe împletite din crengi verzi şi flori de primăvara.


9. Divinitate solară din panteonul românesc, identificat adesea cu Gebeleizis din mitologia geto-dacă, Sântilie era celebrat, mai ales în comunităţile pastorale, pe data de 20 iulie.

Considerat a fi stăpân peste ploaie, grindină, fulgere, tunete, trăsnete şi foc, Sântilie era, în egală măsură, celebrat şi respectat şi de către comunităţile de agricultori.

În vremurile de demult, la această dată (20 iulie) se organizau, pe vârf de munte, nedeile - ceremonii arhaice de adorare a Soarelui.

În timp, nedeile de Sântilie au fost transformate în întâlniri sezoniere la care participau păstorii de pe plaiurile învecinate muntelui, adevărate sfaturi ale înţelepţilor, în care se făceau schimburi de sfaturi şi de informaţii.

Mai apoi, pe măsură ce coborau spre poalele munţilor, nedeile de altă dată au devenit, prin desacralizare, târguri, în adevăratul sens al cuvântului, în care se făceau tranzacţii comerciale, dar care erau şi prilej de petrecere şi de cunoaştere pentru tineri, în vederea încheierii viitoarelor căsătorii.


10. Ultimul popas în derularea calendarului popular propus de Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina este sărbătoarea Sfântului Dumitru (Sâmedru), celebrată la 26 octombrie.

Sâmedru trebuia, conform tradiţiei, să desfrunzească codrul şi să închidă vara, cu aceleaşi chei pe care le primise de la Sângeorz, pe 23 aprilie. Trebuia, adică, să deschidă iarna tradiţională, patronată de lup.

Este momentul în care se încheiau soroacele între păstori şi proprietarii de oi, ziua în care se făceau deconturile pentru toate înţelegerile încheiate pe 23 aprilie. Deconturile nu erau întotdeauna paşnice de unde şi zicala: „la Sângiorz de încaieră câinii şi la Sâmedru se bat stăpânii”. Dar, tot acum, se încheiau noi învoieli, prilejuri de adălmaşuri şi mare veselie, de unde altă zicală: „La Sâmedru ciobanii îşi caută stăpânii”.

Hotar mare de timp calendaristic fiind, în ajunul şi în ziua de Sâmedru erau înfăptuite numeroase ritualuri de purificare (aprinderea focurilor lui Sâmedru, sărirea peste foc, aruncarea tăciunilor prin grădini), de pomenire a moşilor şi strămoşilor (de Moşii de toamnă se dădeau de pomană colaci, unt, untură, lapte, brânză…), de divinaţie, de prevedere şi de pronosticare meteorologică.

Istoric

Text furnizat de către muzeu.

Muzeul din oraşul Gura Humorului a fost înfiinţat în anul 1958 prin strădania învăţătorului Constantin Scorţaru. Conceput ca muzeu raional, instituţia a avut, atunci, două secţii: etnografia zonei şi agricultura socialistă.

În timp, tematica muzeului a devenit strict etnografică, fiind reprezentativă pentru ocupaţiile şi meşteşugurile tradiţionale din zona etnografică Humor.

În anul 1996 muzeul a fost mutat din sediul ocupat până în acel moment într-o clădire de la sfârşitul secolului al XIX-lea (fosta casă comunală a oraşului) în care, timp de 30 de ani, funcţionase un restaurant și în care, pe parcursul a trei ani, au fost executate lucrări de reparații capitale și de organizare a circuitului muzeal.

În anul 2000, în sălile de la parterul noului sediu, s-a deschis o galerie de artă plastică contemporană, graţie donaţiei făcute de pictorul francez de origine româna, Georges Cotos, născut în Straja Bucovinei. Donația se adăuga colecției de artă plastică deja existentă ce a fost îmbogățită, în anul 2010, cu lucrările donate de artistul plastic Corneliu Tincu.

Cum principale colecții ale muzeului erau cele etnografice, pentru sălile situate la etajul clădirii s-a optat pentru o tematică nouă, aici organizându-se Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina în care, în expunere liberă, este valorificat patrimoniul material și imaterial specific pentru obiceiurile bucovinene de peste an.

În luna iulie 2003 a fost deschisă publicului galeria obiceiurilor de iarnă din Bucovina, ca prin segment al noului muzeu, iar la 14 noiembrie 2004 a fost inaugurat Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina, instituție care reușește, cu mijloace muzeotehnice obișnuite, să transpună acel segment de spiritualite definitorie pentru orice etnie, popor, națiune – TRADIȚIA POPULARĂ.

Galerie

Fotografii furnizate de către muzeu.

Hartă

Se încarcă harta...

Legături