Turul României

De la Turism neconvențional
Salt la: navigare, căutare

Această pagină prezintă jurnalul turului României pe care l-am parcurs în perioada mai - iulie 2017 și are un caracter subiectiv. Nu am inclus aici detalii ale obiectivelor vizitate întrucât acestea vor fi cuprinse în paginile dedicate.

Ideea

Turul României nu este ceva nou. A fost parcurs de alții înaintea mea și, cu siguranță, va mai fi parcurs și de acum încolo. Cu mașina, trenul, pe bicicletă sau chiar pe jos, singur sau alături de cineva, turul țării este o călătorie de neuitat și o experiență unică. Motivele pentru a o face pot fi multe și variate, dar cred că unul singur e suficient pentru a porni. În 2016, când am început să cântăresc acestă idee, motivul meu a fost personal, apoi, în 2017, am avut și unul profesional.

De ce turul României și nu al Europei? Pentru că orice drum, oricât de lung și de important ar fi, începe întotdeauna cu primul pas. Pentru că ajunsesem la 31 de ani și nu-mi cunoșteam țara. Pentru că iubesc România și, cum aveam deja intenția de a crea acest site, era o excelentă ocazie de documentare la fața locului. Și a fost suficient.

Intenția mea a fost să plec în aprilie sau mai, pentru a beneficia de vremea caldă, și să străbat țara în lung și-n lat timp de cinci-șase luni. Aveam de gând să călătoresc lent și să petrec cât mai mult timp cu localnicii, să le ascult poveștile și, acolo unde se putea, să-i și ajut. Aproape tot ce știam despre România era din auzite. Că-i bine, că-i rău, că localnicii sunt primitori sau că avem o țară săracă, am vrut să aflu pe cont propriu. Un aspect foarte important a fost că nu am avut niciun fel de așteptare de la acest tur; am vrut să-l fac și atât. La un moment dat chiar am considerat că totul va merge prost și m-am întrebat dacă în asemenea condiții aș mai vrea să plec. N-am stat prea mult pe gânduri până să răspund cu „da” pentru că, indiferent de situație, aș fi făcut ce mi-am propus.

Am hotărât să plec în primăvara lui 2017, căci pierdusem startul, și în toată această perioadă am fost de două ori pe cale de a renunța din cauza unor probleme personale. Tot din cauza unor probleme personale, dar care n-au ținut de mine, am amânat plecarea cu încă trei săptămâni.

Totuși cele cinci sau șase luni plănuite inițial s-au restrâns la două din cauza faptului că în această perioadă mi-am luat concediu fără plată și, pe deasupra, trebuia să fie agreată de angajator, însă decizia a fost a mea. Ar fi fost vorba de o perioadă de timp destul de mare în care nu mai primeam salariu, dar cheltuiam încontinuu.

Așadar, cu cererea de suspendare a contractului aprobată, am început să mă concentrez asupra itinerariului. Planul era să parcurg traseul începând cu Dobrogea, apoi trecând prin Moldova, Bucovina, Transilvania, Maramureș, Crișana, Banat și Oltenia fiind împărțit în trei segmente administrative separate de Iași și Cluj. Pe acesta l-am respectat, însă orașele și ordinea în care le vizitam au fost stabilite abia în săptămâna dinaintea plecării. Intenția mea de a merge „la nimereală” dintr-un loc într-altul n-a mai fost realistă din cauza intervalului de timp bătut în cuie. Mi-am dat seama că cele două luni vor fi insuficiente și, din lista inițială de orașe (care erau mai multe decât zilele disponibile), a trebuit să scot aproape un sfert. Astfel, prima destinație la care am renunțat a fost Giurgiu atât din cauza distanței relativ mici față de București, fiind ușor de vizitat cu altă ocazie, cât și a dificultății de a găsi o modalitate de transport pe Dunăre până în Cernavodă. Această idee, ca și coborâtul într-o mină de pe Valea Jiului, a fost foarte atrăgătoare, însă nerealistă. Am ales ca principal mijloc de transport calea ferată și am stabilit că voi petrece o perioadă mai lungă de timp în jumătatea nordică a țării și mai ales în Transilvania, aceea fiind o zonă pe care am colindat-o prea puțin și care este mai greu accesibilă pornind din capitală.

Cu noua listă a orașelor și a posibilităților de legătură dintre ele notate în caiet, mi-am adunat într-un rucsac de 40 de litri toate lucrurile de care am crezut că voi avea nevoie și am pornit la drum.

I. București - Iași

Cernavodă

Pod Anghel Salighy 1.jpg


Prima destinație a noului itinerariu a fost Cernavodă, un oraș a cărui hartă turistică oferea multe obiective interesante. Primul dintre acestea a fost podul Anghel Saligny pe care eu îl consider simbolul orașului. Știam că acest pod nu mai era deschis circulației, însă am aflat că, datorită cutremurului din 2016, structura de rezistență a noului pod a fost slăbită și atunci acest monument al ingineriei românești a fost reintrodus în uz.

După ce am coborât din tren m-am apropiat de capătul estic al podului pentru câteva poze și am observat existența unei pasarele pietonale ce permite parcurgerea de la un capăt la altul de lângă linia ferată. Următoarea oprire a fost la casa de bilete a gării unde mi-am făcut un card TrenPlus la CFR. Acest card a costat 100 de lei și mi-a garantat timp de un an o reducere de 25% la aproape orice bilet.

M-am îndreptat spre centrul orașului traversând Canalul Dunăre - Marea Neagră și am intrat la biroul de informare turistică unde a avut loc ceea ce aș fi numit „prima discuție oficială” legată de tur. Nu știam cât de prietenoși vor fi localnicii, nu știam ce informații să cer mai întâi și nici ce reacții va stârni tricoul meu pe care scria TURUL ROMÂNIEI. Primirea de care am avut parte la biroul de informare turistică din Cernavodă a fost foarte călduroasă. Am fost invitat să iau loc și să beau un pahar cu apă rece, apoi mi-au oferit câteva pliante și harta orașului, însă nu le-am luat pentru că le aveam deja... acasă. Oficial erau vreo 17 obiective turistice în Cernavodă și împrejurimi, dar nu toate se puteau vizita din cauză că nu erau semnalate pe teren (mormântul pictat, locul fosilifer sau Valul lui Traian) sau se aflau în perimetre unde accesul era interzis (castrul roman Axiopolis). Următoarea destinație și cea mai importantă din Cernavodă a fost muzeul Axiopolis. Mi-am lăsat pe hol rucsacul, din care ieșeau la iveală izoprenul și geaca, pentru a mă putea plimba mai ușor printre vitrine. În prima cameră am găsit expuse diverse obiecte dezgropate de sub valul de pământ al uitării și replici ale Gânditorului și perechii sale. Proveniența celor două statuete a fost subiectul cu care a început discuția mea cu doamna muzeografă și, trecând de la muzeul în sine până la ruinele cetăților încă neamenajate pentru vizitare ale Dobrogei, i-am povestit de site-ul pe care voiam să-l fac. Intenția mea de promovare a muzeului și obiectivelor turistice a fost bine primită, astfel că m-a lăsat să fotocopiez o carte despre istoria orașului, scrisă prin anii '30. Mi-am spus că dacă voi avea același succes la toate muzeele pe care urma să le vizitez, voi obține multe informații necesare acestui site. Însă lucrurile n-au stat mereu așa.

După vizita de la muzeu m-am oprit să mănânc la un restaurant unde niște băieți cu tatuaje pe brațe au reacționat la tricoul meu întrebându-mă dacă „Pe bune? Fac turul României?” și „Cu ce merg?”. Zece minute mai târziu a venit un grup de elevi sau studenți care sărbătorea absolvirea ocupând un șir întreg de mese. Am mâncat, apoi am pornit spre dealul Sofia despre care aflasem că este locul unde au fost descoperiți Gânditorul și perechea sa. Pe drum am trecut pe lângă o clădire părăsită, o școală, cu ușile și ferestrele de la parter zidite. Continuând spre port, am zărit în partea dreaptă a străzii faleza dealului cu niște intrări mari săpate în ea și am încercat să obțin mai multe informații de la un muncitor care lucra la șosea. N-a știut să-mi spună, dar, auzind o parte din discuție, s-a apropiat de noi șeful de echipă, sau ce calitate o fi avut, și mi-a spus că acolo a fost amenajat un adăpost antiatomic. Nu înțelegeam de ce a fost construit atât de departe de reactor și n-a stat să-mi explice motivul, dar a dat din cap transmițându-mi că știa foarte bine despre ce vorbea. Am întrebat dacă se poate intra și mi-a spus că nu. Terenul din fața intrărilor era proprietate privată și se afla acolo un șantier. Mi-am văzut mai departe de drum și, după ce am trecut de șantier, am urcat pe o cărare ce ducea pe platoul de deasupra falezei. Acolo, tot datorită tricoului, un localnic s-a oprit din mers ca să-mi pună câteva întrebări despre tur, apoi m-a sfătuit să merg la primărie și să le cer să-mi pună ștampila pe un carnet. La finalul turului, mi-a spus el, colecția de ștampile ale tuturor localităților prin care urma să trec m-ar fi ajutat să particip la un concurs despre care eu nu auzisem nimic, dar nici nu mă interesasem de așa ceva. După câteva momente am hotărât să schimb rolurile și să pun eu întrebările. Auzind că eram interesat de galeriile săpate în deal, m-a însoțit o bucată de drum înapoi spre intrări, eu fiind hotărât să intru dacă se ivea ocazia. Mi-a arătat o intrare mai mică, pe care o văzusem și eu mai devreme, și mi-a spus să încerc pe acolo, apoi ne-am despărțit. M-am apropiat de cabina unui paznic, salutându-l. Era tânăr și n-a știut să-mi spună nimic despre galerii, dar nici n-a vrut să mă lase să intru pe furiș. N-am insistat pentru că mi-am dat seama după lipsa lui de chef de vorbă că nu voi avea succes. În general oamenii mai în vârstă sunt de ajutor pentru că au mereu ceva de povestit, iar experiența le spune când pot risca și când nu. Din păcate n-a fost cazul. M-am întors la șosea și am traversat maidanul spre o altă intrare și mai mică. În spatele acesteia se afla o încăpere de mici dimensiuni, săpată în rocă, ce părea să fi fost un depozit. Acolo explorarea mea s-a încheiat pentru că îmi era imposibil să încerc să pătrund pe la celelalte intrări.

M-am îndreptat spre port ca să aflu cât de nerealist era planul meu de a găsi un vas care să mă aducă aici din Giurgiu. Singurele vase de pasageri care circulau erau cele de croazieră sub pavilion ucrainean, iar șansele mele de a mă deplasa cu unul de marfă ar fi fost foarte mici.

După o scurtă plimbare pe faleză m-am întors în centrul orașului și am intrat la primărie unde am obținut ștampila, apoi m-am dus spre nordul orașului unde aflasem că există un hotel mai ieftin. Pentru că intrarea de la recepție avea ușa închisă, m-am îndreptat spre cea a restaurantului unde am nimerit peste un grup de oameni care sărbătoreau ceva. Am văzut tortul care tocmai era adus la masa petrecăreților și pe care se afla imaginea unei femei dezbrăcate, ceea ce m-a făcut să cred că era o zi de naștere. S-au uitat surprinși la mine pentru că eram un intrus, dar n-am zăbovit. Le-am întrebat pe cele două ospătărițe care aduceau tortul unde era recepția și mi-au spus să merg prin sala de mese până în capăt. Ajuns acolo, tricoul nu mi-a fost de folos pentru a obține o reducere la cazare, dar mi-a adus niște felicitări din partea recepționerei care mi-a spus că și băiatul ei își dorea să călătorească, dar n-o putea face din cauză că muncea, făcându-mă să cred că pentru unii oameni concediul era o provocare.

Mi-am lăsat rucsacul în camera de hotel și m-am întors în centrul orașului pentru plimbarea de seară, căci dimineața trebuia să fiu înapoi la gară și n-aș mai fi avut timp de pierdut.

Murfatlar

Murfatlar 1.jpg


Următoarea destinație și-a făcut loc pe lista mea datorită renumelui, dar sosirea mea aici n-a fost inițial prea optimistă. Întâi am aflat că a fost desființată casa de bilete a gării, ceea ce m-a afectat în ziua următoare. După aceea m-am dus la primărie să obțin ștampila și am primit o veste care mi-a tăiat puțin elanul: crama a fost închisă, dar puteam merge la poartă să cer mai multe detalii, ceea ce am și făcut.

Când mi s-a spus că a fost închisă m-am așteptat să găsesc un lacăt la poartă și un paznic într-un chioșc alăturat, însă primul lucru care mi-a ieșit în cale a fost clădirea administrativă cu ușa de la intrare deschisă și câțiva oameni ce ieșiseră pe scări la fumat. Recepționera mi-a recomandat să discut cu purtătorul de cuvânt, dar trebuia să aștept o jumătate de oră pentru că era plecat în pauza de masă. Dintr-odată situația s-a schimbat în bine. Mi-am lăsat rucsacul pe un scaun și am fost „tras” într-o discuție de doi angajați cărora tricoul meu le stârnise interesul. După vreo zece minute s-au întors la treburile lor și m-au lăsat singur, iar eu am ieșit pe scara de la intrare unde am schimbat câteva cuvinte cu un alt angajat, probabil un șofer. Mi-a spus că doar o parte a complexului a fost închisă, dar nu a știut sau nu a vrut să-mi spună de ce. Avea o atitudine pesimistă și i s-a părut ciudat faptul că lucram la un site de promovare a obiectivelor turistice de pe urma căruia nu aștepam niciun fel de câștig financiar. Nu reușea să înțeleagă cum interesul meu era doar acela de a transmite informația în mod voluntar.

Așteptarea s-a prelungit la o oră și am decis să nu mai pierd timpul. M-am întors pe hol să-mi iau rucsacul și chiar atunci și-a făcut apariția purtătorul de cuvânt. I-am explicat de ce mă aflam acolo, apoi mi-a zis să-l urmez în ceea ce se numea „crama mică”. În mod normal tururile de vizitare se făceau numai pentru grupuri organizate, așa că m-am considerat norocos că am reușit să particip de unul singur. Mi-a părut bine că am așteptat încă o jumătate de oră pentru acest obiectiv. Nu mi-am dat seama atunci, însă, de-a lungul acestei călătorii, am început să apreciez altfel timpul și să am mai multă răbdare. Ieșirea din agitația bucureșteană m-a făcut să mă simt mai bine.

Gazda m-a invitat în prima sală a cramei, unde erau expuse sticle cu diferite sortimente de băuturi produse la Murfatlar, și mi-a povestit pe scurt istoria instituției. După aceea am intrat în spațiul industrial, separat de o ușă încuiată și păzită. Înăuntru am văzut atât recipientele de păstrare, cât și utilajele folosite la fiecare stagiu de producție. A fost prima oară când am vizitat o cramă și nu pot avea o părere obiectivă, însă am rămas impresionat. Spațiul era bine ordonat și curat, iar echipamentele erau la standarde europene, căci modernizarea fusese făcută cu fonduri SAPARD.

Vizita a durat în jur de o oră. Știind că în Murfatlar nu există decât o singură pensiune situată la o distanță destul de mare de gară, am hotărât să-mi încerc norocul la Mânăstirea Teotim și să cer cazare acolo. Am traversat orașul până în apropierea unui deal de la periferie, apoi am urcat niște trepte de beton până în vârf unde era situat lăcașul. Gardul de la intrare părea al unei cetăți și m-am gândit că mânăstirea a fost construită pe locul vreunei ruine, însă realitatea era alta. În curte m-au întâmpinat 3-4 câini care au început să latre și au alertat un călugăr care a ieșit să vadă ce se întâmpla. Omul a fost primitor, dar nu putea face nimic fără aprobarea starețului și atunci mi-a dat numărul de telefon la acestuia. Starețul era plecat în oraș cu treburi așa că l-am sunat și mi-a spus să-l aștept acolo până se întorcea, însă eu plănuiam să vizitez așezările rupestre și Rezervația Naturală Fântânița - Murfatlar. Știam că așezările nu erau deschise pentru vizitare, dar am decis să forțez nota și să împing discuția în direcția pe care o voiam eu. Am întrebat dacă nu găseam acolo pe cineva care să mă lase să intru.

- Păi nu, ele nu se vizitează, nu că nu sunt deschise acum, mi-a spus la telefon. Nu-mi reușise încercarea. I-am spus că revin în câteva ore și, după ce am închis, am întrebat călugărul dacă-mi pot lăsa rucsacul acolo pentru că aveam de mers câțiva kilometri și nu voiam să-l car după mine. A spus că-l voi găsi așa cum l-am lăsat.

Am coborât înapoi la șosea și de acolo am mers câțiva kilometri până la drumul de țară care ducea la unica pensiune și la o stație de pompare de apă. Partea cea mai interesantă a rezervației mi s-a părut platoul unde am ajuns urcând panta împădurită pe una dintre potecile existente. După urcuș am ieșit imediat într-o poiană traversată de câteva cărări. Cum nu am văzut niciun indicator, am mers în direcția care m-a atras cel mai mult, iar aceasta m-a dus la niște conducte enorme ale căror guri de vizitare erau deschise. Capacele lipseau, probabil vândute la fier vechi, astfel că am putut arunca o privire în interior. Rugina era martora debitului de apă ce străbătuse odinioară conductele în drumul său spre stația de pompare de la poalele dealului. Aveau diametrul atât de mare încât aș fi putut merge prin interiorul lor în picioare, însă curentul de aer creat din cauza diferenței de nivel era puternic și scotea un sunet sinistru făcându-mă să renunț la această idee. Fiind suspendate la un metru deasupra solului, am trecut pe sub ele, dar, puțin mai în față, înaintarea mi-a fost oprită de un gard cu sârmă ghimpată și de o cabină de santinelă. N-am zărit pe nimeni acolo, dar, cum nu aveam intenția de a intra în perimetre interzise, m-am întors la conducte și mi-am continuat drumul. Am ajuns la un mic lac de acumulare alimentat de un canal pavat cu plăci de beton. Pe vremuri apa de acolo curgea prin conducte până la stația de pompare de jos care încă funcționa, însă nu cu ajutorul acestei instalații abandonate.

M-am plimbat de-a lungul canalului trecând pe lângă niște terenuri agricole. Era atât de frumos în rezervație, încât m-a tentat gândul de-a petrece noaptea acolo sub cerul liber. M-aș fi întors la mânăstire după rucsac și le-aș fi spus că am găsit cazare în altă parte. Deși camparea este interzisă în perimetrul rezervațiilor naturale, un iubitor de natură știe cum să profite de astfel de momente fără să lase nicio urmă a trecerii sale. Am renunțat cu greu la această idee, însă m-am lăsat convins de drumul lung pe care ar fi trebuit să-l parcurg de trei ori: dus-întors după rucsac, apoi, a doua zi, încă o dată spre gară.

Întors la mânăstire, am aflat că starețul era pasionat de istorie și arhitectură antică, acesta fiind motivul pentru care gardul fusese construit astfel încât să semene cu al unei cetăți. L-am ascultat povestind cum în Grecia oricare două pietre antice lipite una de alta reprezintă un obiectiv turistic pentru care se percepe taxă de vizitare, iar majoritatea ruinelor cetăților de pe teritoriul României sunt lăsate de izbeliște. În acea seară nu erau la mânăstire decât starețul și trei călugări: cel care mă întâmpinase la sosire și încă doi băieți, unul mai vorbăreț și care avea îndatorirea de a spune rugăciunea înainte și după masă, și unul mai tăcut care mă cerceta pe furiș cu privirea. Am fost invitat și eu la cină într-o sală cu mese așezate în formă de L. La un capăt stătea starețul și cei doi băieți, iar la celălalt călugărul mai bătrân și tot acolo îmi pregătiseră și mie locul. Au servit mici și friptură, deși eu aș fi preferat ceva mai „mânăstiresc”. Cu excepția rugăciunilor, atmosfera nu a fost cu nimic deosebită. Starețul a fost cel care a deținut cuvântul aproape în totalitate povestind fel și fel de lucruri. La finalul cinei m-a condus la etaj unde mi-a dat o cameră.

A doua zi m-am trezit devreme pentru că nu aveam timp de pierdut. Am trecut pe la biserica mânăstirii să las niște bani în cutia milei, apoi m-am îndreptat cu pași mari spre gară. Vagoanele trenului în care m-am urcat erau înțesate de navetiști ce mergeau spre Cernavodă așa că am rămas în picioare pe hol. Deoarece la gara Basarabi casa de bilete a fost desființată, am încercat să cumpăr de la primul controlor care mi-a ieșit în cale, însă acesta a refuzat să-mi dea și a plecat mai departe. După câteva momente am reluat discuția cu cel de-al doilea controlor care mi-a spus să cer de la colegul lui, însă și a doua oară biletul mi-a fost refuzat. Totuși n-am avut norocul unei călătorii gratuite pentru că la următoarea stație s-a urcat controlul civil. Nașul care a refuzat să-mi dea bilet i-a explicat situația și civilul a scos carnetul. M-a întrebat unde m-am urcat, unde cobor și a calculat prețul, iar eu, neștiind că numai la casele de bilete se poate folosi cardul TrenPlus (și aparent nici controlorii), l-am informat că trebuie să-mi dea o reducere de 25%. S-au uitat cu toții la card fără să știe ce-i cu el, apoi civilul a refăcut calculul și mi-a dat biletul pe care scrisese că m-am urcat la Fetești. Când am ajuns acolo controlorii s-au schimbat și a trebuit să prezint biletul conform căruia tocmai mă urcasem în tren. Noul naș m-a întrebat dacă am cumpărat biletul de la controlul civil, l-a mâzgălit cu pixul și a plecat spunând că așa se întâmplă când oamenii nu-și fac treaba cu seriozitate.

Făurei

Din Murfatlar am avut trei posibilități de a-mi continua traseul spre Galați. Prima era să merg cu trenul spre Constanța și de acolo aveam de schimbat câteva microbuze, a doua era planul meu inițial de a mă întoarce în Medgidia și a lua trenul spre nord, trecând prin Babadag și Tulcea, iar de acolo luam mai departe un microbuz. Ultima variantă era de a mă baza în exclusivitate pe tren urmând ruta Fetești, Făurei, Brăila, Galați. Am ales-o pe aceasta fiindcă mi s-a părut cea mai scurtă și mai convenabilă. În Făurei am fost nevoit să schimb trenul având la dispoziție o pauză de vreo două ore și am profitat de ea pentru a lua ștampila de la primărie și de a mânca ceva.

De orașul Făurei am auzit abia când am aflat că acolo va trebui să schimb trenul și, până să mă interesez, am crezut că am intrat deja în Moldova. Înainte de-a pleca în tur un coleg îmi spusese că trecerea dintr-o regiune într-alta va fi un șoc cultural. N-a fost chiar un șoc, dar fiecare trecere s-a simțit. Plecarea din Dobrogea s-a făcut remarcată mai ales meteorologic pentru că în acea perioadă a fost singura regiune din țară ferită de precipitații, iar în Făurei tocmai intrasem în zona umedă.

Galați

Galati 1.jpg


Primul lucru care m-a impresionat în Galați a fost gara modernizată îndeplinind cu succes rolul de poartă a orașului pe care îl aveau aceste stații în trecut. În vremurile când trenul era cel mai eficient mijloc de transport, gările reprezentau pentru călători primul contact cu destinația, dorindu-se a fi adevărate monumente arhitecturale.

Ajunsesem în primul oraș mare din cadrul turului și am simțit asta încercând să găsesc cazare. A fost și primul oraș unde nu am reușit să obțin ștampilă pentru că am ajuns acolo vineri după-masă când programul cu publicul se terminase atât la primărie, cât și la prefectură. Mi-am încercat norocul la poliție, apoi la poștă fără să obțin nimic. Spre deosebire de orașele mici, unde am primit ștampila cu zâmbetul pe buze și am fost felicitat pentru tur, în orașele mari am întâmpinat suspiciune și reținere față de solicitarea mea. Singura excepție a fost registratura din Iași.

Un dezavantaj al multitudinii de oferte la cazare e acela că ajungi să pierzi timp încercând să o găsești pe cea mai ieftină. Am nimerit la o pensiune care mi-a oferit o reducere pentru două nopți, dar inițial am refuzat-o pentru că tot mi s-a părut prea scump. Fiind la început de drum nu stabilisem un ritm de cheltuială și nu știam dacă bugetul propus inițial era suficient. Am ieșit pe stradă și am sunat la un hotel găsit pe net ca să întreb de preț, dar am aflat că acolo prețul era aproape dublu. Aveam de ales între a căuta o cazare ieftină până găseam una sau a mă întoarce la pensiune și a-mi folosi timpul pentru vizitarea orașului. Am ajuns la concluzia că cea de-a doua variantă era mai bună.

Am descoperit cu plăcere acest oraș despre care nu știam mai nimic. În cele două zile petrecute acolo am vizitat faleza cu spectacolul oferit seara de traversarea bacurilor, muzeul de istorie, cel al științelor naturii, Casa Cuza Vodă, grădina publică și cea botanică. În cadrul acesteia există o grădină senzorială dotată cu o alee terapeutică pe care am găsit-o închisă temporar pentru amenajare, dar asta nu m-a oprit să fac puțină terapie la tălpi trecând pe lângă cordonul de la intrare.

Tecuci

Smaranda braescu placa comemorativa.jpg


În Tecuci am regăsit atmosfera primitoare specifică orașelor mici, deși la hotelul cu restaurant unde m-am oprit pentru micul dejun s-a întâmplat ceva ciudat. De obicei, în astfel de localuri se adoptă o atitudine de politețe față de client, apoi, în funcție de cum evoluează lucrurile, se poate trece la o atmosferă amicală. Fata care m-a servit a acționat exact invers, dar același lucru mi s-a întâmplat de mai multe ori. Nu m-a deranjat atitudinea ei pentru că n-am avut nicio pretenție de a fi tratat în vreun fel anume, mai ales că eu eram cel care depindeam de ea, dar m-am tot întrebat ce anume a produs schimbarea atitudinii.

În parcul Regina Elisabeta am văzut pentru prima oară o bibliotecă publică de unde locuitorii puteau lua și pune cărți fără nicio constrângere. Am trecut și pe la primărie, dar, fiind duminică am găsit ușa închisă. Am stat puțin de vorbă cu paznicul care a fost impresionat de călătoria mea și m-a felicitat, apoi m-a sfătuit să revin peste o oră, căci primarul avea obiceiul de a trece pe acolo chiar și duminica. I-am spus că așa voi face dacă nu reușeam să obțin o ștampilă de la muzeul de istorie „Teodor Cincu” și m-am îndreptat într-acolo. Am avut mare noroc să întâlnesc pe cineva cu care m-am împrietenit aproape instant. În orașele mici lumea e foarte încântată de vizitatori, mai ales când aceștia își manifestă interesul față de ceea ce se află acolo. Astfel, am făcut rost de ștampilă, mi-a fost prezentat fiecare exponat al muzeului (ceea ce este foarte important pentru că una este să vezi un obiect și să citești un titlu sau o descriere și alta este să ți se dea detalii sau să ți se răspundă la întrebări). A fost prima oară când am auzit de Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist din România și dublă campioană în Europa și în lume depășind recordurile de înălțime. Interesant este că muzeul deține o copie a dosarului care i-a fost întocmit de securitate în perioada comunistă dovedind încă o dată influența nefastă a acestei ideologii asupra oamenilor care i s-au împotrivit.

Înainte de plecare tânărul arhivist m-a condus într-un tur al muzeului proaspăt renovat, intrând și în birourile de la mansardă care nu sunt incluse în spațiul de vizitare, apoi mi-a oferit o carte despre istoria orașului. Drumul spre Bârlad mi-a oferit niște peisaje nebănuit de frumoase cu cer albastru, nori albi și câmpii verzi.

Bârlad

Barlad 1.jpg


Deși călătoria spre Bârlad mi-a oferit peisaje superbe, atmosfera s-a schimbat după ce am coborât din tren. Un local din apropierea gării anunța cu un scris roșu fluorescent „Cazare” și, chiar dacă nu arăta prea bine la exterior, vecinătatea gării m-ar fi ajutat a doua zi la plecare, dar era închis. M-am îndreptat spre centrul orașului unde abia găsisem pe hartă un hotel. A fost prima oară când am încercat să obțin o reducere folosind ca pretext turul României, căci prețul cazării era cel mai mare de până atunci. Cuvintele mele n-au avut niciun efect asupra recepționerei, o femeie în vârstă care mi-a spus că prețurile nu se pot modifica, dar, cel puțin, aveam micul dejun inclus. Am luat o cameră pentru a nu mai pierde timpul căutând ceva ieftin.

Am ieșit să vizitez orașul, însă muzeul „Vasile Pârvan” tocmai se închisese, iar Casa Colecțiilor mi-a lăsat impresia că nu-și mai deschisese ușile pentru vizitatorilor de foarte multă vreme. Toate muzeele pe care le-am găsit pe Bulevardul Republicii erau închise așa că am început să caut un loc unde să mănânc, dar nici asta n-a fost prea ușor. Am trecut pe lângă vreo două terase, însă la niciuna nu serveau mâncare. În cele din urmă indicațiile unor localnici m-au făcut să mă întorc spre centru unde am găsit un restaurant.

Grădina Publică a fost cel mai interesant obiectiv pe care l-am vizitat. M-am plimbat pe acolo fără vreo țintă anume și, mergând spre marginea ei, am nimerit într-un peisaj de-a dreptul nebănuit. Dintr-odată orașul se termina și începea o zonă cu niște mici dealuri înverzite în care se reflecta lumina soarelui ce cobora spre orizont. Abia am zărit vreo două-trei case și un drum de țară ce șerpuia pe lângă acea graniță dintre oraș și natură. N-am putut sta prea mult acolo pentru că mai aveam pe listă casa natală a lui Cuza și ceea ce speram că vor fi ruinele cetății de pământ. Din păcate acestea nu mai există, numele străzii fiind singurul care amintește de construcția defensivă de odinioară.

Se întunecase de tot când m-am întors la hotel și nici nu bănuiam ce probleme cu insectele urmau să aibă loc. Am deschis fereastra de lângă televizor, prevăzută cu plasă pentru țânțari și, pentru a eficientiza aerisirea, am deschis-o și pe cea din dreptul patului. Am observat prea târziu că aceasta nu avea plasă și atunci m-am apucat să vânez vampirii ce bâzâiau prin jurul meu. În dimineața următoare m-am trezit cu o căpușă mică înfiptă lângă genunchiul drept pe care, cel mai probabil, o pescuisem din Grădina Publică. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să iau telefonul și să caut pe net metoda de extracție a acestor paraziți. A fost destul de simplu: am scos penseta de la briceagul elvețian, am apucat căpușa cât mai aproape de piele și am tras ușor până s-a desprins. După aceea am făcut o poză cu insecta și una cu înțepătura, căci articolul respectiv mă sfătuia să trec pe la medic. Aveam de gând să fac asta când ajungeam în Iași.

Am trecut pe la primărie ca să obțin ștampila, apoi m-am grăbit spre gară neștiind că trenul avea o jumătate de oră întârziere.

Vaslui

Vaslui 1.jpg


Renumele nefavorabil al acestui oraș m-a făcut să am dubii în privința vizitării sale încă de la stabilirea traseului. Până la urmă am decis că voi face un popas de câteva ore pentru a vedea Curtea Domnească. Mi-am respectat planul, dar acum consider că era bine să fi dedicat suficient timp orașului. Am vizitat, după cum stabilisem, Curtea Domnească, apoi parcul din apropiere și Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” unde am fost lăsat să intru cu toate că lunea era închis.

După aceea m-am îndreptat spre primărie unde am avut parte de cea mai oficială primire de până atunci. M-a întâmpinat un băiat care stătea în holul de la intrare și care m-a însoțit spre ghișeul de la registratură. Mi s-a întâmplat de multe ori și în multe părți să fiu trimis acolo, deși secretariatul era locul potrivit pentru ce-mi trebuia mie. Din spatele geamului, funcționara ne-a expediat la un birou de la etaj unde am așteptat vreo zece minute, timp în care băiatul s-a uitat prin caietul meu de parcă ar fi fost un document prezentat la control. Într-un final am fost invitat în biroul unui consilier care m-a privit și mi-a spus că strigase la mine când mă văzuse cu rucsacul în holul de la parter întrebându-mă dacă mergeam într-o destinație exotică. Îmi reproșa faptul că eu nici nu-l băgasem în seamă, dar adevărul este că nu-l auzisem. Mi-a întins mâna și m-a invitat să mă așez pe unul din scaunele înșirate de-a lungul biroului său modern, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci. În general solicitarea mea era ca oricare alta într-o zi obișnuită la o instituție de stat, însă atunci m-am identificat cu cineva care venise cu treburi mai importante. M-a întrebat de unde sunt. București - un răspuns la care cred că se aștepta oricine mi-a pus această întrebare. S-a uitat în caiet și a văzut numele orașului la titlu, însă pagina era goală. I-am spus că n-am apucat să scriu nimic fiindcă vizita nu se terminase. De obicei pauza de masă era momentul când îmi notam impresiile obiectivelor pe care le vizitasem. Intram la câte un restaurant sau terasă, îmi scoteam caietul câtă vreme așteptam să vină comanda și mă apucam de scris sau profitam de WiFi ca să încarc pozele făcute. Cred că de multe ori am făcut ospătarii să creadă că sunt vreun dependent de telefon pentru că îl foloseam în timp ce mâncam, dar motivul meu era bine întemeiat.

Consilierul m-a întrebat ce impresie îmi lăsase acel „târg blamat de toată lumea” și dacă vizitasem Curtea Domnească și Parcul Copou. Din păcate vizita mea trebuia să se termine înainte de a putea merge în parc, fiindcă aveam de prins următorul tren spre Iași. După aceea a vrut să știe ce va ieși în urma turului pe care-l făceam și i-am spus despre acest site care cred că a fost argumentul suprem. A pus ștampila, a trecut cu grijă numele orașului și data, iar eu i-am mulțumit, am luat caietul și n-am mai zăbovit nicio secundă.

De acolo m-am dus la restaurantul unui hotel din apropiere unde se cazase o echipă de juniori în cantonament. În acel moment tricoul meu cu TURUL ROMÂNIEI părea să valoreze mai mult decât ale lor atrăgându-le atenția. Acesta a fost motivul pentru care am preferat să le port doar când aveam rucsacul în spate, iar, în rest, să am un tricou albastru care să nu mă evidențieze cu nimic.

Călătoria spre Iași a fost ultimul segment din ceea ce ar putea fi un traseu feroviar turistic prin Podișul Moldovei.

Iași

Iasi 1.jpg


În timpul planificării am considerat fosta capitală a Moldovei drept primul pilon al turului meu și, pe bună dreptate, așteptările mi-au fost depășite. Gara și-a îndeplinit cu succes rolul de poartă monumentală a orașului, însă nu prin modernism, cum a fost cazul celei din Galați, ci prin conservarea unei valori de epocă.

Indiferența pe care am simțit-o în privirile trecătorilor mi-a confirmat importanța orașului în care tocmai ajunsesem, dar asta m-a făcut să mă simt ca și cum aș fi fost de-al locului. M-am îndreptat spre Piața Unirii și am intrat în hotelul cu același nume. Eram sigur că acolo cazarea va fi scumpă, dar m-am înșelat: a fost foarte scumpă. O singură noapte m-ar fi costat peste 300 de lei, însă recepționera mi-a spus că o rezervare făcută pe loc mi-ar fi oferit o reducere coborând prețul la vreo 280 de lei. Mereu m-am întrebat ce impresie lăsam când intram într-un hotel de lux unde oaspeții îmbrăcați la costum trăgeau trolere după ei, iar eu apăream în pantaloni scurți, tricou, pălărie de soare și un rucsac din care ieșeau la ivează izoprenul și geaca impermeabilă. Recepționerii, îmbrăcați în uniformele lor elegante, sunt mereu politicoși indiferent de clientul care le apare în față, deși cred că experiența îi ajută să-i recunoască, dintr-o simplă privire, pe cei mai înstăriți. Partea bună a lucrurilor este că îți oferă mereu informații despre alte hoteluri cu prețuri mai mici. Cum eu nu am vrut să dau 560 de lei pentru două nopți, am fost îndrumat spre un alt hotel de două stele amenajat într-o clădire declarată monument istoric. M-am îndreptat într-acolo și am avut norocul de-a primi o reducere, dar nu știu din ce motiv: pentru că am luat două nopți sau pentru că purtam tricoul meu cu binecunoscutul mesaj?

Construit la începutul secolului trecut, hotelul avea camere cu înălțimea de patru metri, iar cheile erau atașate la brelocuri metalice mari și grele care semănau cu niște sigilii. Nu m-aș fi mirat să aflu că erau originale. Am profitat de șederea mea de două zile ca să-mi spăl hainele, apoi am încercat să dorm puțin înainte de a începe explorarea. După șase zile de la plecare parcursesem deja o treime din tur, deși această treime era mai mult psihologică decât geografică.

După o oră de stat în pat foamea m-a convins să cobor. Am scos cheia de pe breloc pentru că-mi atârna greu în buzunar (un obicei pe care îl aplic destul de des în timpul călătoriilor) și am mâncat la un restaurant în aer liber chiar vizavi de hotel. De acolo am pornit pe bulevardul Ștefan cel Mare vizitând Teatrul Național, Catedrala Mitropolitană, Primăria și Palatul Culturii, toate renovate. Nu știu cum arăta înainte orașul, dar acum toate aceste obiective îi converă un aspect foarte rafinat. A fost prima oară în acest tur când am întâlnit străini.

A doua zi am străbătut o distanță destul de mare. Am trecut pe la Muzeul Unirii, din păcate închis, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Parcurile Copou și Expoziției, apoi Grădina Botanică Anastasie Fătu, prima înființată la noi. După aceea au urmat Casa Memorială George Topârceanu și Bojdeuca lui Creangă, însă nu am putut vizita niciuna din motive complet opuse. Prima era atât de pustie încât nici custodele nu se vedea, iar a doua devenise neîncăpătoare pentru grupul de copii aduși acolo cu școala. Următoarele obiective au fost Mânăstirea Golia și turnul a cărui terasă oferă o perspectivă excelentă asupra orașului, apoi două biserici din apropiere, una ortodoxă și una armeană.

M-am întors la Palatul Culturii pentru a lua masa de prânz la o terasă din zonă și trece în caiet obiectivele pe care le vizitasem. Cred că în acea zi am atins cele mai multe și încă nu se terminaseră. Am trecut pe la primărie și am fost surprins să obțin ștampila în mai puțin de zece minute, apoi am revenit la hotel pentru odihnă. Spre seară am preferat să vizitez partea sudică mai puțin interesantă din punct de vedere turistic ajungând până la Mânăstirea Cetățuia. Dealul împădurit pe care l-am urcat pentru a ajunge acolo a fost o excelentă schimbare a peisajului urban până la înserat când am mai făcut o plimbare pe la Palatul Culturii frumos evidențiat de lumini.

II. Iași - Cluj

Târgu Frumos

Targu frumos 1.jpg


Am plecat din Iași cu satisfacția atingerii unui obiectiv important pentru turul meu, dar nerăbdător să ajung mai departe. Plănuiam să fac o escală în Pașcani, apoi să înnoptez în Târgu Neamț, dar, cum distanțele erau relativ mici și aveam timp, am decis să trec și prin Târgu Frumos. Zis și făcut. Drumul de la gară și până la șoseaua principală m-a făcut să cred că eram într-un sat, dar, odată ajuns în centru, mi-am schimbat părerea. M-am dus la secretariatul primăriei unde am întâlnit o tânără doamnă care m-a felicitat pentru tur și mi-a spus că se bucura de trecerea mea pe acolo. Soțul ei era maratonist și, cu toate că nu avea nicio legătură cu ceea ce făceam eu, o încântau astfel de evenimente. După ce mi-a pus ștampila am întrebat-o ce atracții turistice pot găsi în zonă și mi-a spus că nu aveam ce vedea în oraș, dar în apropiere era Castelul lui Cuza din Ruginoasa. M-am dus în parc și am început să studiez harta constatând cu surpriză că acest obiectiv îmi era în drum. De altfel, chiar se afla pe harta mea, însă eu uitasem s-o mai studiez, din când în când, pentru zonele de tranzit.

Am făcut un tur al parcului și m-am întors la gară unde casiera mi-a dat un bilet către Ruginoasa întrebându-mă dacă nu voiam unul și pentru Târgu Neamț din cauză că la Ruginoasa n-aș fi putut folosi cardul TrenPlus. Asta însemna că nu mai puteam face escală în Pașcani unde aș fi vrut să vizitez un conac părăsit, dar nu m-a deranjat schimbarea de plan.

Ruginoasa

Ruginoasa 1.jpg


Ruginoasa este o localitate mică, dar are un obiectiv foarte interesant. Am ajuns acolo traversând șoseaua principală de la gară. Când m-am apropiat de poarta domeniului am auzit un cârd de ciori care nu mi-a atras atenția în mod deosebit, însă, după ce am intrat în curte, strigătul unui uliu m-a făcut să mă opresc și să-mi întorc privirea. N-am reușit să văd pasărea așa că m-am dus spre muzeu unde am fost întâmpinat de doi-trei câini care au început să latre. Cred că era felul lor de a cere să fie băgați în seamă pentru că, odată ce am început să vorbesc cu ei, s-au liniștit. Am aflat de la casieră explicația strigătului de uliu: pentru a scăpa de ciori fuseseră instalate câteva difuzoare care, din când în când, dădeau drumul unui urlet menit să sperie păsările, dar nu prea avea efect. Mi-am lăsat rucsacul în prima cameră și am început turul muzeului foarte bine recondiționat.

Înainte de plecare am făcut un tur al domeniului vizitând celelelte clădiri, apoi am trecut, cum deja mă obișnuisem, pe la primărie. Am luat ștampila și m-am întors la gară.

Târgu Neamț

Targu neamt 1.jpg


Trenul din Ruginoasa spre Târgu Neamț a fost aglomerat și, cu toate că în timpul zilei fuseseră câteva condiții de ploaie, când am ajuns la destinație bătea soarele și era atât de cald încât am transpirat cu rucsacul în spate. Totuși la orizont se zăreau niște nori cenușii mușcând din seninul cerului. De-a lungul timpului am observat că, atunci când au o tentă de albastru, șansele de ploaie sunt mari. Deci trebuia să găsesc repede o cazare. Încercând să ajung la un hotel găsit pe hartă, am trecut fără să-mi dau seama pe lângă o pensiune. Cum hotelul unde voiam să ajung nu era marcat pe strada corectă, am ajuns la intrarea în cimitir fără să dau de el. Am cerut îndrumări unui localnic și mi-a recomandat să mă întorc pe unde am venit și să caut pe partea dreaptă o altă cazare. Mi-a arătat și hotelul care era dincolo de cimitir, însă aveam mult de ocolit până acolo. Astfel am ajuns la pensiunea pe lângă care trecusem mai devreme, căci, de afară, părea să fie numai restaurant. Am avut iarăși norocul de a găsi o cazare luxoasă la un preț mic și, pe deasupra, serveau și mâncare bună. Am comandat felul unu, felul doi, desert, o băutură caldă și una rece. Într-o călătorie atât de lungă, cum a fost turul României, a trebuit să mă descurc cu ce am găsit pe teren, adică să mănânc ce-am apucat, pe unde am apucat și când am apucat. Cu mici excepții, eu luam două mese pe zi la care, uneori, mai adăugam o gustare și, astfel, dacă nimeream ceva bun la preț convenabil, mâncam pe săturate. La cazare n-am făcut niciodată mofturi pentru că, indiferent de condiții, a doua sau a treia zi nimeream, cu siguranță, ceva confortabil.

După-masă am profitat de vremea încă uscată și m-am dus la muzeul de Istorie și Etnografie. Doamna de acolo stătea de vorbă cu cineva afară și, văzându-mă cum veneam în grabă, m-a întrebat pe cine caut. I-am spus că vreau să vizitez muzeul înainte să mă prindă ploaia care, în cele din urmă, a început. Totuși am avut suficiente camere unde să-mi petrec timpul până s-a oprit. După aceea am profitat de vreme și m-am îndreptat spre Cetatea Neamț, dar, până să ajung acolo, a început iarăși să picure. Deși am avut în rucsac pelerină și geacă impermeabilă, fiind cald, am preferat să ies în oraș în echipamentul meu de ploaie de vară care se putea usca „din mers”, adică pantaloni scurți și tricou, ambele sintetice, și sandale. Totuși în acea zi mi-a fost rece pentru prima oară de când am plecat în tur, o senzație care, după o vreme, a devenit neplăcută. N-am apucat să mă plimb prea mult prin curtea interioară și pustie a cetății pentru că ploaia și-a intrat în drepturi și atunci am alergat dintr-o încăpere într-alta încercând să evit stropii. Evident că nu am reușit.

Când m-am îndreptat spre ieșire era trecut de ora închiderii și am auzit pe cineva strigând la mine dinspre cetate. Din cauza ploii am preferat să merg în continuare mai ales că știam ce voia să-mi spună: programul de vizitare se terminase și trebuia să plec. Pe podul de acces m-am întâlnit cu un băiat care a fost surprins să mă vadă acolo, dar a avut o atitudine foarte politicoasă. M-a întrebat dacă mai era cineva în spate, apoi s-a întors din drum ca să-mi descuie poarta. Am avut mare noroc să-l întâlnesc, căci altfel ar fi trebuit să fac echilibristică pe marginea podului de acces suspendat la o înălțime de vreo 20 de metri. Mai mult decât atât, poarta avea un gărduleț care ar trebui să împiedice astfel de tendative.

Când am ajuns la pensiune poaia se oprise, dar eu tot ud eram. Am intrat în cameră, m-am uscat, am pus pe mine pantalonii de trening și un polar și am coborât la restaurant pentru încă o rundă de bunătăți.

A doua zi m-am dus să identific autogara, căci acolo a fost prima oară când am fost nevoit să renunț la tren, apoi am vizitat Casa Memorială Veronica Micle și Casa natală a lui Ion Creangă din localitatea vecină, Humulești. După aceea m-am întors la pensiune, mi-am strâns în grabă lucrurile în rucsac și am pornit spre autogară. Am luat un microbuz spre Fălticeni și spre Bucovina, o regiune despre care auzisem multe lucruri frumoase, dar pe care n-o vizitasem niciodată.

Fălticeni

Casa Memoriala Sadoveanu Falticeni 1.jpg


Am ajuns la Fălticeni pe 1 iunie, zi liberă. Am coborât din microbuz puțin dezorientat, căci stațiile sunt, de multe ori, la un colț de stradă sau într-o parcare unde nu există niciun panou informativ și, mai mult decât atât, fiecare operator are propriul loc unde oprește. În câteva ore trebuia să plec spre Suceava așa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă interesez de unde pleca următorul microbuz. După aceea m-am îndreptat spre cel mai apropiat obiectiv: primăria. Aceasta se afla pe o stradă pietonală care, în ziua respectivă, era destul de circulată. În apropierea clădirii se afla o mulțime de copii care se jucau și desenau pe asfalt cu cretă colorată în cadrul unui eveniment organizat de oficialități cu ocazia zilei de 1 iunie. Eu începusem să pierd evidența acestora, zilele libere și cele de muncă fiind înlocuite de zilele de deplasare și de staționare. Am știut că nu voi găsi pe nimeni la secretariat, dar am intrat oricum în clădire să întreb. Acolo am întâlnit doi-trei agenți de poliție care mi-au spus foarte politicos că nu lucra nimeni în acea zi de sărbătoare, apoi, reacționând la tricoul meu, m-au întrebat dacă pentru delegație aveam nevoie de ștampilă. Următorul obiectiv, Muzeul de Artă „Ion Irimescu”, era, de asemenea, închis și m-am oprit într-un părculeț să studiez harta. Muzeul Apelor era în apropiere și, pe acesta, am avut norocul să-l găsesc deschis, dar aglomerat. Ce fac copiii când au o zi liberă? Pleacă în excursie. Mi-am adus aminte că se apropia sfârșitul anului școlar, ceea ce însemna și mai multe întâlniri cu ei în următoarea perioadă.

De acolo m-am îndreptat spre Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”, despre care am aflat că a fost proiectată chiar de scriitor. Spre norocul meu, am fost singurul vizitator din acel moment. Am intrat în curtea umbroasă și am găsit un grup de oameni discutând lângă o fântână. A venit să mă întâmpine o doamnă care, văzându-mă cu rucsacul în spate, m-a întrebat dacă plec la munte. I-am spus că parcurg turul României și cred că acesta e motivul pentru care nici n-a fost nevoie să plătesc bilet. Nu era ca și cum ar fi costat cine știe cât, dar gestul m-a făcut să mă simt binevenit. M-a însoțit prin toate camerele, majoritatea expunând fotografii ale scriitorului în diferite momente din viață și alături de alte personalități. Din nou, explicațiile au fost foarte utile în recunoașterea unora dintre cei imortalizați în același cadru cu Sadoveanu. Câteva exemplare din cărțile sale stăteau expuse în vitrine și, auzind de unele care au fost traduse într-un număr impresionant de limbi, am recunoscut în fața gazdei că eu nu citisem nimic din ce a scris, chiar dacă unele lucrări au fost materie pentru examenul de bacalaureat. Sunt de părere că generația noastră, a celor care mai citeau câte ceva din când în când, a evitat unele cărți tocmai din cauză că erau impuse la școală și astfel ajungem târziu să aflăm ce opere au scris autorii noștri. Dar acum, când am asimilat o infimă parte din Sadoveanu omul și nu autorul, văzându-i pozele și ascultându-i vocea înregistrată, am decis să citesc toate cărțile lui pe care le am în bibliotecă. Din această cauză consider că toate casele memoriale sunt locuri care trebuie vizitate mai ales de către copii.

La ieșire am atras atenția unui domn din grupul de persoane care stăteau în curte și a venit să mă cunoască. Am dat mâna și am schimbat câteva cuvinte aflând astfel că Fălticeni este a treia localitate, după București și Iași, ca număr de personalități generate de-a lungul timpului. După aceea a vrut să facem o poză împreună și tot atunci am făcut schimb și de adrese de email pentru a păstra legătura.

Plecând foarte încântat de la casa memorială, m-am îndreptat spre baza de agrement Nada Florilor ratând, fără să știu, Galeria Oamenilor de Seamă, apoi m-am întors la intersecția de unde plecau microbuzele spre Suceava.

Suceava

Suceava 1.jpg


Un dezavantaj când mergi prima oară cu microbuzul într-un oraș mare este că nu știi în ce stație să cobori. Pentru acestea există tot felul de puncte de reper care unui nou-venit ca mine nu-i spun absolut nimic. Am coborât unde mi s-a părut mie că este centrul orașului și de acolo m-am îndreptat spre un hotel construit pe vremea comuniștilor gândindu-mă că acolo prețurile vor fi mai mici. Din „păcate” hotelul era renovat... însă nu în întregime. Costul primei camere ce mi-a fost oferită depășea lejer 100 de lei la trei stele, cea de-a doua 80 de lei la două stele, cu mic-dejun inclus, însă recepționera n-a vrut să-mi ia banii înainte de-a vedea condițiile. I-am spus că dacă au apă caldă și WiFi e suficient, dar ea mi-a dat cheia și mi-a spus să arunc mai întâi o privire. Din câte mi-am dat seama la parterul hotelului era restaurantul și niște săli de protocol, la etajul 1 erau camerele de lux, iar de la 2 în sus erau cele nerenovate. Acolo am urcat și eu. Camera mi s-a părut acceptabilă și am revenit la parter s-o achit, dar apoi recepționera mi-a spus că exista o rezervare pentru o cameră cu pat matrimonial și m-a întrebat dacă sunt dispus să iau alta cu două paturi simple care costa 60 de lei! Nu știu dacă prețul a fost adaptat pe loc pentru a fi sigură că accept, dar aș fi schimbat-o și fără acest beneficiu. M-am dus înapoi să-mi iau rucsacul, am coborât să returnez cheia și am urcat la noua cameră.

Am ales să rămân două nopți pentru că eram aproape de Putna și trebuia să fac o vizită și pe acolo. Astfel am hotărât să merg la Cetatea de Scaun, iar a doua zi să plec dimineața spre Putna și să revin după-masa pentru restul obiectivelor din orașul de „reședință”, ceea ce am și făcut.

Drumul spre cetate străbătea un parc cu arbori înalți unde o statuie ecvestră a lui Ștefan cel Mare veghea asupra orașului. Cetatea era foarte bine amenajată, avea multe panouri informative și proiecții ale unor cavaleri care m-au însoțit prin majoritatea încăperilor spunându-mi povestea lor. Față de Cetatea Neamț, pe care am vizitat-o aproape singur din cauza ploii, aceasta era destul de populată. Când am ajuns în camera gărzii, unde manechinele a doi soldați stăteau și jucau zaruri, m-am oprit lângă intrare să citesc panoul. Chiar atunci un grup de fete a intrat să arunce o privire. „Ăsta e mort?” am auzit-o pe una întrebând și am crezul că se referă la unul din cei doi soldați. Abia când a zis „bună ziua” mi-am dat seama că la mine se referea și, când m-am întors, s-a speriat de mine. Au izbucnit toate în râs și au ieșit lăsându-mă să-mi continui lectura amuzat.

Pentru muzeul satului n-am mai avut timp în acea seară. A doua zi am luat un microbuz spre Rădăuți, iar, de acolo, încă unul spre Putna. Mânăstirea era destul de aglomerată așa că n-am stat prea mult acolo. În Rădăuți Muzeul Etnografic era închis și atunci m-am oprit să mănânc la terasa unui restaurant vizavi de catedrală unde, din păcate, servea un singur ospătar. La masa de alături o jurnalistă lua interviu cuiva, iar scena mi s-a părut desprinsă dintr-un film. În timp ce eu mâncam, cei doi au plecat, apoi mi-a venit mie rândul să aștept nota de plată care, până la urmă, nici n-a mai venit. Am lăsat banii pe masă și m-am dus la primărie, însă degeaba fiindcă secretara era în concediu. Am revenit în Suceava și am vizitat Muzeul Satului care, spre deosebire de cel din București, are ușile caselor deschise lăsându-te astfel să privești obiectele din interior.

În ultima zi am fost la Muzeul de Istorie, foarte frumos renovat și organizat, apoi am luat autobuzul spre gară. Am avut norocul de-a mă întoarce la transportul meu preferat, dar am fost foarte aproape de-a o lua în direcția greșită. Cu vreo trei minute înainte să sosească trenul la care aveam bilet, pe aceeași linie a venit altul cu un singur vagon. M-am urcat, însă, nefiind sigur, m-am dus la primul compartiment și le-am întrebat pe doamnele dinăuntru dacă ajungea la Gura Humorului. Pentru un moment s-au uitat una la cealaltă de parcă nu știau cine a greșit trenul: eu sau ele, apoi mi-au spus că mergea în direcția opusă. M-am grăbit spre capătul vagonului și am deschis ușa ca să constat că se pusese deja în mișcare. Viteza era destul de mică astfel că am putut sări și am și împins ușa ca s-o închid în spatele meu. La un metru de mine un controlor de trafic s-a oprit să mă privească și i-am spus amuzat că „era s-o iau aiurea”. După două minute a venit și trenul meu. Nu știam că e posibil ca două trenuri să circule pe aceeași linie în sensuri opuse la o diferență de trei minute unul de celălalt.

Gura Humorului și Voroneț

Voronet 1.jpg


După toate localitățile prin care trecusem, aveam în față un șir de stațiuni montane care mă îmbiau la relaxare și drumeții în natură: Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei. Prima oprire a fost în Gura Humorului, singurul loc din întregul tur unde am încercat în zadar să găsesc o cazare disponibilă pentru că toate erau ocupate și, în cele din urmă, am aflat de ce. 1 iunie picase joi și multă lume alesese să-și petreacă scurta vacanță mai aproape de natură. Totuși mai aveam un as în mânecă. Un as de culoare albastră. Albastru de Voroneț.

Când am înțeles că nu-mi puteam petrece noaptea acolo, am decis să vizitez ce era de vizitat și să merg mai departe sperând că situația cazărilor nu se va repeta. Am intrat la Muzeul Obiceiurilor Populare, singurul obiectiv din Gura Humorului pentru care am avut timp. Fiind unicul vizitator din acel moment, băiatul care mi-a dat biletul m-a și însoțit într-un tur ghidat explicându-mi ce reprezenta fiecare scenă înfățișată acolo. Am vizitat multe muzee de etnografie și, cu toate că exponatele sunt asemănătoare, cel în care mă aflam se concentra pe obiceiuri populare specifice sărbătorilor de-a lungul unui an. Mi s-a părut foarte utilă acea vizită și recomand muzeul tuturor celor care și-au trăit viața la oraș.

Din Gura Humorului am plecat pe jos spre Voroneț interesându-mă de cazare la pensiunile întâlnite pe drum, însă varianta de-a-mi juca asul din mânecă devenea tot mai probabilă. Aveam de gând să cer cazare la mânăstire așa cum făcusem în Murfatlar, însă, când am ajuns acolo, am fost surprins să aflu că se percepea taxă la intrare. Mai mult decât atât, pantalonii mei scurți erau considerați vestimentație indecentă. Am primit un șorț pe care am fost nevoit să-l port înfășurat în jurul brâului și, după toate acestea, mi-am dat seama că încercarea mea de a primi cazare acolo ar fi fost o pierdere de timp. Aglomerația de turiști din jurul mânăstirii m-a făcut să renunț rapid la șorț în favoarea rucsacului așa că l-am luat în cârcă pe bunul meu „prieten” și am pornit înapoi spre Gura Humorului. Am fost tentat să campez în poienile aflate de o parte și de alta a șoselei, dar am preferat să-mi continui drumul spre gară unde puteam ajunge la timp pentru a mă urca în următorul tren spre Vatra Dornei. Procedând astfel mai aveam un avantaj, deoarece câștigasem o noapte și aveam posibilitatea de-a o petrece în Câmpulung Moldovenesc.

Câmpulung Moldovenesc

Campulung moldovenesc 1.jpg


Itinerariul meu dinaintea începerii turului trecea prin fiecare din cele trei stațiuni: Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei, apoi, când am redus numărul localităților, am hotărât că va rămâne pe listă doar una din cele trei. Nu știam care anume, dar evenimentele s-au petrecut în așa fel încât am fost nevoit să mă opresc în fiecare din ele. Pentru că n-am găsit cazare în Gura Humorului, am decis să plec spre Vatra Dornei unde aveam de gând să rămân două nopți și să profit de plimbările prin natură, mai ales că aveam acces la două masive montane importante: Rarău și Giumalău. Totuși se apropia seara și aș fi ajuns destul de târziu la destinație riscând să nu găsesc nici acolo cazare. În ultimă instanță puteam dormi întins pe scaunele din sala de așteptare, însă era o posibilitate pe care nu mi-o doream și atunci mi-am luat bilet doar până în Câmpulung gândindu-mă că dimineața următoare plecam mai departe încadrându-mă perfect în timp. Unul din aspectele care mi-a plăcut în acest tur a fost posibilitatea de a schimba planul în ultimul moment.

Peisajul de care am avut parte din tren a fost atât de atrăgător cu dealuri împădurite, pășuni și case țărănești, încât mi-am dorit să dorm în natură. M-am uitat pe hartă și am găsit un parc în centrul localității care putea fi un bun refugiu dacă nu găseam nimic altceva. Aveam sacul de dormit și izoprenul la mine așa că tot ce-mi mai trebuia era o bancă și mi-aș fi petrecut noaptea ca un om al străzii.

După ce am coborât din tren m-am dus la o terasă din apropiere, dar programul se terminase așa că a trebuit să mă mulțumesc cu niște dulciuri cumpărate de la un magazin de cartier. Din stradă puteam zări barăcile de pe dealurile din jur și am luat-o într-acolo gândindu-mă că puteam găsi una descuiată. Am început să urc pe o uliță mărginită de gardurile din lemn ale unor curți foarte îngrijite. Peste tot pe jos era numai verde. Nu știam unde mă va duce, probabil undeva în munte, dar am hotărât să merg până îmi ieșea în cale un adăpost. La o primă intersecție am dat de o țeavă din care curgea apă și mi-am umplut bidonul, apoi mi-am continuat urcarea. Niște câini pe care nu-i puteam zări au început să latre deranjați de prezența mea. Tot mergând fără țintă, am trecut pe lângă o cabană pe care scria HOTEL RESTAURANT. Din păcate era închis, apoi, uitându-mă mai bine, am văzut că era și părăsit. În partea dreaptă avea o terasă acoperită unde aș fi putut să-mi întind izoprenul și, apropiindu-mă, am zărit o ușă laterală pe care am decis s-o încerc. Era descuiată, dar ceva elastic o ținea închisă de cealaltă parte. Am tras cu putere și sârma ce-i servea pe post de încuietoare s-a desfăcut. Am intrat în restaurant. Barul era așezat pe un fel de scenă înaltă de o treaptă și am știut că acolo îmi va fi patul în acea seară. Sala era mare și presărată cu mese și alte obiecte lăsate acolo, însă praful acoperise totul. Am găsit într-un colț cabinele de toaletă cu zidul exterior parțial dărâmat. M-am uitat împrejur după scara ce ar fi trebuit să ducă la etaj, însă n-am găsit-o. Probabil fusese dărâmată și, uitându-mă prin crăpăturile de la marginea tavanului, am zărit scândurile acoperișului, deci sus nu mai era niciun etaj, ci podul. Un cuier din tije metalice promitea a fi o excelentă poartă așa că l-am luat și l-am fixat în dreptul toaletelor, căci pe acolo s-ar fi putut strecura vreun animal în timp ce eu dormeam. După aceea am ieșit afară ca să arunc o privire prin jur câtă vreme mai era lumină și am descoperit în curte un izvor. Locul începea să se transforme într-un colțișor de rai, dar înainte de-a mă bucura de el trebuia să fac puțină curățenie. M-am întors în cabană și am luat niște vată izolatoare care stătea grămadă pe podea, am făcut-o șomoiog și am ieșit în curte ca s-o ud la izvor. Era unealta ideală pentru ștersul podelei unde voiam să-mi întind sacul de dormit. Am frecat scândurile de două ori, apoi am ieșit din nou să mă spăl și eu. Cabana nu era izolată, căci îmi auzeam „vecinii” în curțile din jur, dar am preferat să nu-mi dau de gol prezența. Sunt sigur că oricare dintre ei m-ar fi primit în gazdă dacă aș fi cerut, dar intenționam să mă decurc singur. Am mâncat niște napolitane, m-am spălat pe dinți la izvor și m-am băgat în sacul de dormit pe măsură ce lumina soarelui dispărea complet. Pentru că era totuși devreme, am citit câteva știri pe telefon și am aflat despre atacul terorist care se petrecuse în Londra. M-am bucurat din nou de liniștea pe care o avem noi în țară.

Am adormit greu și m-am trezit de nenumărate ori în timpul nopții din cauza frigului și a podelei tari. Am pus pe mine încă un rând de haine și, în cele din urmă, am reușit să adorm până dimineața.

M-am sculat devreme, mi-am strâns lucrurile în rucsac și, pentru a lăsa cabana la fel cum am găsit-o, m-am gândit să blochez ușa la fel cum o găsisem și să ies pe fereastră. Când colo ce să văd? Ușa principală era descuiată așa că m-am folosit de ea după ce am blocat-o pe cealaltă. Înainte de plecare am aruncat o ultimă privire spre cabana care m-a găzduit și am găsit scara pe care o căutasem aseară. Știam eu că trebuia să mai fie un etaj! Am urcat acolo și am dat de niște camere unde paturile încă mai aveau saltele. Eu dormisem pe scânduri fără să știu că deasupra aș fi putut avea tot „confortul”, însă podeaua era avariată și aș fi riscat să cobor cu „liftul” direct în restaurant. Am plecat amuzat de acolo și m-am întors la gară pe același drum pe care venisem, apoi norocul a dat peste mine din nou.

Ciocănești

Ciocanesti 1.jpg


Ruta spre Vatra Dornei se intersectează cu un drum ce duce la Ciocănești, o comună despre ale cărei case ornate cu modele tradiționale am aflat de la emisiunea lui Ioan Stoenică. Această destinație fusese și ea pe lista inițială, dar incertă pentru că modalitatea de transport se rezuma la autostop. Din această cauză am și exclus-o odată cu primele destinații la care am renunțat din lipsă de timp, dar, având în vedere că ajunsesem atât de aproape și începusem să înțeleg care îmi era ritmul de deplasare, am decis s-o pun înapoi pe listă. Am mers cu trenul până în Mestecăniș, apoi am bâjbâit puțin prin curțile întinse ale localnicilor încercând să ajung la șosea. Până la urmă a trebuit să cer ajutorul unui bătrân care mi-a ieșit în cale și mi-a spus că n-o luasem bine. Trebuia să mă întorc în haltă și să urmez strada care cobora de acolo. Zis și făcut. La intersecția cu șoseaua am zărit stația și un om care aștepta. L-am întrebat la ce oră vine microbuzul și mi-a spus că întârzie. Mâna lui întinsă încerca să prindă o mașină de ocazie și cred că i-am transmis o parte din norocul meu fiindcă imediat ce-am apărut eu a și oprit una. Am întrebat șoferul dacă mă poate lua și pe mine până la intersecția cu drumul spre Ciocănești și mi-a spus să urc. Am coborât la intersecție și am luat-o pe jos pe DN18 mult mai puțin circulat decât DN17 pe care tocmai îl părăsisem. A trecut o mașină din spate și a continuat drumul ignorându-mă, apoi încă una care a oprit. La volan era o femeie, în dreapta un bărbat și m-au dus până în centrul comunei. Acolo se afla un magazin și mi-am adus aminte că nu mai aveam apă. Proprietarul mi-a spus că deschidea mai târziu în timp ce descărca marfă dintr-o mașină, însă a hotărât să-mi dea o sticlă de apă plată. I-am mulțumit și am luat-o pe drum înapoi spre Muzeul Ouălelor Încondeiate, dar până să ajung acolo am zărit o pensiune la care m-am dus cu intenția de a comanda un mic dejun pentru că nu știam ce șanse voi avea să mai găsesc alta. Am intrat și în sala de mese am găsit o familie cu o fetiță care mi-au aruncat o privire lungă. I-am salutat și am întrebat dacă restaurantul e deschis.

- Acum trebuie să vină doamna, mi-a răspuns tatăl și atunci mi-am dat jos rucsacul și m-am așezat la o masă.

Nu știu dacă era invidie sau uimire ceea ce au simțit ei când s-au uitat la mine, ea aprobator, el dezaprobator. Când a venit opsătărița m-a întrebat dacă sunt cazat acolo fiindcă restaurantul era deschis dimineața numai pentru clienți. Nu eram cazat, dar a spus că-mi poate aduce un mic dejun din meniu.

După ce mi-am abandonat foamea în urmă am admirat casele înșirate de-o parte și de alta a drumului. Am ajuns la muzeu, dar acesta era închis în weekend, ceea ce mi s-a părut ciudat. Un muzeu dintr-o comună ai cărui vizitatori sunt, cel mai probabil din afară, e deschis de luni până vineri de la 8 la 16? Cine are timp să meargă tocmai atunci?

Mi-am continuat drumul și am încercat în zadar să opresc câteva mașini. În cele din urmă am zărit o Dacie apropiindu-se și am fost sigur că aceea va fi transportul meu. Chiar așa a fost. În general mașinile mari, conduse de șoferi profesioniști care își petrec o bună parte din timp singuri și care apreciază compania unor necunoscuți, opresc pentru a-i lua. La fel se întâmplă și în cazul mașinilor vechi ai căror posesori sunt mai modești și înțeleg situația celor care merg pe marginea drumului. I-am rugat pe ocupanții Daciei să mă ia până la următoarea stație de tren spre Vatra Dornei, însă ei m-au dus în centrul stațiunii.

Vatra Dornei

Vatra dornei 1.jpg


Astfel am ajuns în cea de-a treia stațiune din minunata Bucovină. Am ales-o ca loc de repaus, dar mai mult la nivel psihologic pentru că activitatea a fost mereu aceeași: găsit cazare, vizitat orașul, făcut poze, luat notițe și atunci relaxarea provenea de la ideea că mă aflam într-o stațiune turistică montană. Fizic începusem să obosesc și nu apucam să mă odihnesc suficient.

De lângă autogară am folosit din nou harta online pentru a găsi cazare și iarăși am avut norocul de a nimeri din prima încercare un hotel excelent. Deschiderea automată a ușii de la recepție mi-a confirmat luxul pe care aveam să-l găsesc înăuntru, dar știam că prețul mă putea face să ies pe aceeași ușă la fel de repede cum intrasem. Tocmai de aceea am lăsat mereu acest subiect să fie ultimul detaliu pe care l-am cerut. De obicei întrebam de disponibilitatea camerelor și lăsam discuția să fie dirijată mai departe de persoana de la recepție. De cele mai multe ori, aceasta continua cu „da, avem” sau „imediat verific și vă spun” timp în care eu începeam să arunc o privire pe peretele din spate și uneori zăream prețul afișat. Însă acesta rareori a fost „prețul corect” pentru că se aplica doar în sezon, era pentru camerele cele mai luxoase sau valabil numai pentru o singură seară. Mai multe seri înseamnă un cost mai mic de întreținere, ceea ce poate aduce cu sine o reducere. Ei bine, în Vatra Dornei, prețul cazării a fost excelent pentru ceea ce promitea, însă am văzut cât de frumoasă era camera abia după vreo două ore când a fost eliberată. Am profitat de acest timp pentru a vizita muzeele de etnografie și științele naturii.

Când am preluat camera mi-a atras atenția o cărțulie în care erau listate serviciile hotelului. Am răsfoit-o și am găsit, pe lângă room service și spălătorie, ceea ce, cu siguranță, nu era ceva nou, ședințe de masaj. După două săptămâni de plimbat rucsacul în spinare, un masaj era exact ce-mi trebuia. Mi-am făcut programare la recepție, apoi am coborât la subsol unde fusese amenajat restaurantul. Sala de mese era formată din galerii paralele cu tavanul boltit și delimitate de coloane. Deși era foarte luxos amenajată, clădirea fusese construită în 1936 de către Lucian Blaga! Pe lângă mâncarea foarte bună, amabilitatea personalului mi-a făcut șederea foarte plăcută.

După masă am dat un tur de recunoaștere prin oraș identificând o clădire impunătoare, dar abandonată, m-am plimbat prin Parcul Municipal de unde am luat apă de izvor, apoi am reperat o intrare într-un traseu montan. Planul pentru a doua zi era să mă plimb prin natură și să uit de rucsac.

Aflând despre clădirea abandonată că era un cazinou construit cu mai bine de o sută de ani în urmă, am plănuit o tură de recunoaștere prin interior. Din cauza problemelor birocratice lucrările de renovare ale monumentului istoric au fost oprite dovedind puterea hârtiei de a distruge betonul și cărămizile. Am ajuns acolo dimineața pe la ora 7 și am căutat locul cel mai potrivit prin care am putut trece de gardul de protecție. Acesta a fost chiar lângă intrarea principală ce dădea în bulevard. Am sărit în șanțul din fața clădirii și am intrat la demisol prin golul unei ferestre. M-a impresionat curățenia pe care am găsit-o acolo, cu toate că șantierul fusese abandonat și vagabonzii ar fi putut intra nestânjeniți așa cum făcusem și eu. Mă aflam într-o rețea de hrube cu pereți din cărămidă și tavanul boltit. De acolo am urcat treptele spre grandiosul parter în mijlocul căruia se afla o sală de spectacole cu două balcoane laterale. Pereți erau sprijiniți de o structură scheletică din bârne de lemn, o răbdătoare martoră a intenției de restaurare, apoi a abandonului. Mi-am încheiat turul cu o vizită la ultimul nivel al clădirii înainte de a reveni la hotel pentru micul dejun.

După aceea a început ziua mea „liberă” pe care mi-am petrecut-o plimbându-mă pe la poalele munților Giumalău urmând un traseu în circuit. Când am plecat era soare și frumos, apoi am zărit norii de ploaie cu tentă albastră apropiindu-se din spate. Pe drum am întâlnit un băiat care, mergând spre casă, mi-a spus că „nu-i lucru bun” plimbarea pe o vreme ploioasă și că aș putea întâlni șerpi. I-am spus să nu se înghijoreze pentru mine și l-am lăsat s-o ia în față. Am avut norocul de-a găsi o cabană părăsită chiar când a început să plouă și aveam nevoie de un adăpost. Câtă vreme am așteptat să se oprească am strâns gunoaiele împrăștiate acolo de la un ospăț cu mici și vin la bidon de plastic. În acest timp o localnică s-a oprit în dreptul cabanei neștiind de la ce provenea zgomotul turtirii peturilor și, auzind-o, m-am dus în dreptul unei ferestre ca s-o lămuresc. Din păcate gunoaiele erau prea multe ca să le pot lua așa că am lăsat pungile în dreptul ușii. Când ploaia a încetat mi-am continuat drumul ajungând înapoi la hotel pe o vreme cu soare. După-masă m-am relaxat la ședința de masaj, iar spre seară am mai făcut o plimare pe la izvoarele din Parcul Municipal.

Bistrița

Bistrita 1.jpg


Am călătorit spre Bistrița cu microbuzul, iar, la intrarea în oraș, traficul mi s-a părut aglomerat și haotic. De la autogară m-am îndreptat spre centru căutând un hotel și, în tot acest timp, mi-am făcut o părere proastă despre oraș luând decizia de-a rămâne o singură noapte acolo. De fapt nu orașul în sine mi-a transmis această impresie, ci trecerea de la stațiunile montane la mediul urban. Mergând pe Bulevardul Republicii am trecut pe lângă niște pasaje marcate cu plăci metalice stârnindu-mi interesul. Când am ajuns la intersecția din capătul bulevardului am intrat într-un hotel de lux, căci era cel mai aproape, și m-am interesat de o cameră, însă am refuzat-o instant când am aflat prețul. Recepționera, foarte amabilă, mi-a spus că mai aveau un hotel unde prețurile erau mai mici. A sunat dincolo pentru a-mi face rezervare, apoi mi-a desenat traseul pe o hartă. Noul hotel se afla dincolo de râul Bistrița și, pentru a ajunge la el, am fost nevoit să traversez centrul orașului pe diagonală. A fost suficient să merg pe strada pietonală Liviu Rebreanu, flancată de două șiruri de terase, și prin Piața Mică pentru a-mi schimba total părerea despre Bistrița. Mi s-a confirmat încă o dată faptul că prima impresie n-ar trebui să conteze niciodată. Indiferent că este vorba de o persoană, un oraș, o carte sau orice altceva care necesită timp pentru a fi cunoscut, ar trebui să i-l acordăm și abia apoi să tragem concluziile.

M-am cazat la hotelul recomandat și am încercat să-mi fac un plan pentru a vizita toate obiectivele propuse în acea după-masă. Am trecut pe lângă Turnul Dogarilor închis temporar, apoi pe lângă o fântână care se activa cu ajutorul unor senzori de mișcare. A urmat Biserica Evanghelică și ascensiunea în turnul său de unde am putut vedea tot orașul. Doamna care m-a condus pe terasă mi-a prezentat clădirile de interes turistic și mi-a spus că pot sta acolo cât vreau pentru a face poze. Însă timpul nu era de partea mea așa că, de acolo, m-am îndreptat spre biroul CNIPT unde am stat, fără să vreau, o jumătate de oră. Gazda nu se mai oprea din vorbit prezentându-mi istoria orașului și obiectivele turistice pe o machetă uriașă cu un sistem foarte interesant de lumini. Putea pune în evidență obiectivele individuale, dar și combinații ale acestora și perimetrul cetății. Mi-a spus că în Bistrița este singurul birou al CNIPT care are o astfel de machetă și, într-adevăr, este ceva cu care se pot mândri.

De acolo m-am dus la primărie pentru ștampilă, dar am fost trimis dintr-o parte într-alta, ceea ce a reușit să mă irite. Dacă ajunsesem să alerg pe la ghișee chiar și în concediu însemna că îmi pierdeam timpul fără rost și oricum pierdusem câteva ștampile așa că am renunțat și m-am dus să mănânc ceva. Am ales o terasă de pe strada Liviu Rebreanu unde mi s-a recomandat ca desert specialitatea casei, adică plăcintă cu fructe. A fost atât de bună și mi-a plăcut atât de mult servirea încât acolo a fost singurul loc unde am mâncat până la plecarea din oraș. Între timp am luat decizia de a rămâne încă o zi în Bistrița pentru că mai aveam multe lucruri interesante de văzut. Mi-am petrecut restul zilei plimbându-mă prin centru și de-a lungul pasajelor pietonale, apoi m-am îndreptat spre gară având nevoie să scot niște bani de la bancomat. Eram cu telefonul la ureche când am văzut o doamnă oprindu-se din mers și uitându-se la mine de parcă voia să mă întrebe ceva. M-am oprit și eu din mers, dar am continuat să vorbesc la telefon încă vreo jumătate de minut, timp în care ea a așteptat. După aceea am aflat care era curiozitatea ei: voia să știe dacă organizez excursii pentru că auzise de la cineva despre asemenea evenimente și ar fi vrut să participe. Mă dăduse de gol tricoul cu TURUL ROMÂNIEI. I-am spus că nu organizez ture publice, dar am sfătuit-o să caute pe Facebook grupuri care făceau așa ceva.

Trecuseră două săptămâni de când plecasem de acasă și deja ajunsesem în Transilvania, ceea ce însemna că mă încadrasem foarte bine în timp și îmi permiteam să fac modificări ale traseului. Am consultat ghidurile turistice pe care le aveam și am descoperit mocănița de la Vișeu de Jos, o surpriză foarte plăcută pentru că nu mă plimbasem cu un astfel de tren niciodată. Planul inițial trebuia să mă ducă din Bistrița în Dej, apoi în Baia Mare de unde voiam să ajung mai departe în Sighetu Marmației. În acel moment mi-am refăcut itinerariul: Bistrița - Vișeu de Jos - Sighetu Marmației - Baia Mare și am pus semnul întrebării asupra orașului Dej.

Am început a doua zi cu mici treburi administrative: m-am dus la gară să-mi iau bilet pentru dimineața următoare, căci trenul pleca la patru și jumătate, și am pus la poștă o vedere pentru un prieten de pe Facebook care locuia în Londra. Ulterior am „profitat” de vremea mohorâtă și am vizitat câteva obiective interioare. Acestea au fost Casa cu Lei, Casa Argintarului, unde custodele mi-a răspuns în glumă că acolo nu mă aflam în autobuz ca să am nevoie de bilet, apoi mi-a povestit timp de douăzeci de minute istoria orașului. A urmat Complexul Muzeal Bistrița - Năsăud amenajat într-o fostă cazarmă de batalion cu o curte interioară impresionantă, iar ultimul obiectiv de pe listă a fost Casa Memorială Andrei Mureșanu transformată în bibliotecă. Aceasta își închidea porțile tocmai când am ajuns eu acolo, dar bibliotecara a fost amabilă și m-a lăsat să intru și să arunc o privire.

M-am întors la terasa mea preferată pentru masa de prânz, apoi m-am plimbat prin Parcul Central.

Beclean

Beclean 1.jpg


Am străbătut cu noaptea în cap străzile pustii ale Bistriței mergând spre gară. Abia acolo am zărit o activitate nocturnă în timp ce trenul aștepta aproape gol ora plecării. Mi-am găsit și eu un loc și am încercat să ațipesc măcar până la răsăritul soarelui. Din față auzeam șoșotele unei femei care citea necontenit dintr-o carte de rugăciuni și, din când în când, își mai făcea câte o cruce. La patru și jumătate trenul s-a pus în mișcare și am coborât în Beclean după vreo două ore. Cerul era acoperit de nori și peronul animat de oameni care făceau naveta spre locurile de muncă. Mi-am luat de la chioșc o sticlă de apă plată și niște biscuiți, apoi am dat o fugă până în centrul orașului.

Întors în gară am aflat că trenul avea întârziere, iar mie începea să mi se facă frig. Plimbându-mă de-a lungul peronului am zărit o bancnotă de un leu pierdută de cineva. Am mers mai departe, am înconjurat o clădire și m-am întors la timp pentru a vedea un bărbat a cărui zi tocmai devenise mai bună din cauza leului. S-a uitat puțin la ea, s-a aplecat și a băgat-o în buzunar rămânând pe loc de parcă ar fi vrut să nu pară evidentă fapta lui.

M-am întors în sala de așteptare înfrigurat și înfometat în timp ce trenul întârzia să apară.

Vișeu de Sus

Viseu de Sus 1.jpg


Stând singur în compartiment, am zărit stropii de ploaie întinzându-se pe fereastra vagonului. Speram că până voi ajunge la destinație voi ieși din zona ploioasă, dar nu s-a întâmplat așa. Am coborât la Vișeu de Jos și m-am adăpostit în gară de ploaia ce începuse să toarne fără milă. Alături de mine un bătrânel din Arad aștepta cu capul scos pe ușă rărirea stropilor. Își sunase o cunoștință să vină să-l ia pentru că nu știa nimeni cum circulau microbuzele în timpul vacanței. Mi-a spus că-l pot însoți până în Vișeu de Mijloc dacă șoferul nu avea nimic împotrivă. Desigur că n-a avut, ba mai mult, m-a dus până la intrarea în Vișeu de Sus. Le-am mulțumit pentru drum, mi-am luat rucsacul din portbagaj și am pornit cu pași mari spre oraș. Ploaia se mai domolise, dar continua să cadă convingându-mă să urmez primul indicator de pensiune care mi-a ieșit în cale. Am mers pe o stradă neasfaltată și paralelă cu o linie de cale ferată scoasă din uz. Un alt indicator arăta 100 de metri până la cazare, însă distanța reală era mai mare de atât. La un moment dat trecerea mi-a fost blocată de o baltă uriașă care se formase într-o denivelare de pe toată lățimea străzii. Am pus vârfurile picioarelor pe fundația de beton a unui gard din sârmă și m-am ținut cu mâinile de acesta pășind în lateral până am trecut de baltă. În cele din urmă am zărit pensiunea cu poarta ei maramureșeană larg deschisă și o pancartă atârnată cu lanțuri care ura bun venit și anunța că acea unitate de cazare este antistres. Am intrat în sala de mese lăsând în urmă ploaia, am salutat-o pe doamna care era înăuntru și am întrebat-o dacă au camere libere. Mi-a spus că vine imediat cineva să mă ajute și, după câteva momente, am întâlnit proprietara pensiunii care m-a invitat să iau loc în timp ce verifica disponibilitatea camerelor pe o tabletă. Nu aveam rezervare și, pentru câteva secunde, am crezut că nu voi avea nici cameră. Nu mă așteptam ca așa multă lume să vină în Vișeu de Sus, dar sezonul concediilor începuse deja. Am deschis ușa și am scuturat husa impermeabilă a rucsacului în timp ce gazda făcea verificările. Mi-a spus că aveam noroc. O cameră era disponibilă în acea seară, iar următoarea, pentru că voiam să stau două nopți, mă putea caza într-o cameră a soțului ei care momentan era plecat. Mulțumit de ofertă, i-am spus zâmbind că așa sunt eu, norocos, apoi am urcat la etaj unde camera tocmai fusese pregătită. Deși avea tavanul înclinat din cauza acoperișului, camera era spațioasă și avea chiar un holișor la intrare dotat cu o canapea și o masă. Spre deosebise de unele hoteluri și pensiuni ale căror camere sunt înghesuite, iar patul ocupă jumătate din suprafață, lăsându-ți loc doar pentru a te deplasa în jurul lui, există și unități de cazare foarte generoase cu spațiul așa cum era cea de față. Mi-am desfăcut rucsacul, am pus pe mine niște haine mai groase și am coborât să mănânc ceva. Din păcate ora micului dejun trecuse, dar gazda mi-a oferit un păhărel de țuică din partea casei. I-am spus că prefer să nu beau alcool fiindcă nu mâncasem nimic zdravăn de ieri după-masă. Atunci gazda s-a îndurat de mine și mi-a pregătit un mic dejun pe care mi-a spus că nu trebuie să-l plătesc. Păhărelul de țuică a rămas valabil și, pentru toate acestea, am decis că este prima pensiune care merita să-i fac reclamă. Se numește Agnes, la fel ca proprietara ei.

După ce am mâncat, am făcut un duș cald și m-am băgat la somn câteva ore sperând că până mă voi trezi ploaia înceta. Așa s-a și întâmplat cu toate că pârâul care curgea în apropiere m-a păcălit până m-am dat jos din pat și m-am uitat pe fereastră.

Am ieșit în recunoaștere și m-am plimbat până la stația de mocăniță reușind să surprind un tren de exploatare forestieră care tocmai pleca, apoi am mai dat o tură prin orașul maramureșean. Spre seară m-am întors la pensiune și am întâlnit un grup de vreo opt bărbați străini și un copil care abia sosiseră. Nu știu dacă la ei acasă erau niște oameni importanți sau dacă așa se manifestau în mod normal, însă vorbeau tare... prea tare pentru liniștea care ar trebui să existe la o pensiune. Unul dintre ei, care vorbea mai bine engleză, a venit să mă întrebe dacă știam parola de la rețea și i-am spus-o pe litere. Câteva minute mai târziu erau cu toții așezați la o masă, tăcuți și cu ochii în ecranele telefoanelor conectate la internet. Gazda le-a adus pe o tavă păhărele cu țuică, așa cum îmi oferise și mie, și, pentru o clipă, am crezut că va fi copleșită de caracterele lor impulsive. Eu stăteam la o masă lângă peretele cu recepția și observam toată activitatea din jur. Cred că impresia pe care le-am lăsat-o a fost că sunt de-al casei. Copilul a venit la mine și mi-a spus ceva într-o limbă pe care n-am recunoscut-o. I-am spus „English, please!”, apoi a reformulat în engleză că voia o cană cu ciocolată caldă. I-am spus că sunt acolo oaspete și nu-l pot ajuta, iar el a plecat ușor descumpănit.

Am aflat mai târziu că grupul era din Israel, iar cel care mă întrebase de parola pentru rețea juca rolul de ghid și de șofer al microbuzului pe care-l închiriaseră, nefiind prima oară când vizita România. Erau impresionați de verdeața și apele curgătoare care există la noi.

- La noi vezi numai deșert peste tot, spunea el. Aici vezi numai verde, verde, verde. Dacă am avea măcar 1% din câtă apă e la voi am fi fericiți.

Câțiva dintre ei se apropiau de vârsta pensionării și se gândeau să se mute din țara lor, unul din motive fiind taxele foarte mari cauzate de război.

Dimineața următoare am coborât cu rucsacul pentru că trebuia să eliberez camera celor care o rezervaseră înaintea sosirii mele, am mâncat și m-am îndreptat spre stația de mocăniță. Pe lângă bilet am primit și un calendar de buzunar cu imaginea locomotivei cu aburi care a fost mai mult decât binevenit. Când am început turul am avut la mine un calendar de la CFR pe care l-am folosit pentru estimarea timpului rămas și a ritmului de deplasare, dar apoi l-am uitat la pensiunea din Târgu Neamț. A fost prima oară când am călătorit cu mocănița. Scaunele de lemn ale vagoanelor erau incomode și își zgâlțâiau pasagerii la fiecare segment de șină făcându-mă să apreciez vagoanele folosite la trenurile de transport normale chiar dacă sunt vechi și prost întreținute. Plimbarea până la destinație a durat cam două ore, iar acolo am făcut încă o oră pauză de masă. Eu am preferat să parcurg traseul montan marcat cu punct roșu înainte de a reveni la terasă și de a comanda ceva de mâncare. La întoarcere locomotiva a mers cu spatele neavând probabil posibilitatea de întoarcere.

Revenit în oraș, am vizitat Muzeul de Istorie și Etnografie, apoi m-am întors la pensiune pentru a lua în primire noua cameră și am convins gazda să accepte plata atunci. Regula spunea că plata se făcea abia la plecare pentru a-și asigura clienții că nu plătesc în avans ceva ce nu le place, însă la Agnes nu știu ce nu ar putea să merite banii. Revenind la problema calității cazărilor, un alt indicator poate fi, pe lângă ușile încuiate sau nu, existența sau absența personalului de la recepție. O ușă descuiată îi transmite clientului că e binevenit pe când una încuiată poate semnala o lipsă de încredere sau o zonă mai periculoasă. La fel, prezența unei recepționere semnifică o investiție necesară în industria turismului, o atitudine oficială și o comunicare eficientă, dar aceasta nu e o regulă. Atunci când cheia îți este dată direct de proprietar, urmează, de obicei, un set de întrebări la care, uneori, clientul nu este dispus să dea răspunsuri. Fie că este obosit, sau gazda nu știe cum să comunice cu orice caracter ce îi calcă pragul, această atiutudine prietenească nu este întotdeauna potrivită. De cele mai multe ori eu prefer discreția și capacitatea personalului de a te ajuta cu orice problemă atunci când soliciți acest lucru față de o privire suspectă, un tur al bucătăriei și banilor luați și vârâți în buzunar înainte de-a avea ocazia să te descalți. La Agnes proprietara se ocupa și de recepție, și de gătit, și de treburile administrative, însă atitudinea pe care o avea nu lăsa loc niciunui reproș pentru că știa cum să îndeplinească fiecare din aceste roluri și chiar mai mult. A fost una din persoanele cu care m-am împrietenit în timpul acestui tur.

În dimineața următoare mi-am luat la revedere de la ea și de la soțul ei și m-am îndreptat spre pod unde auzisem că este stație de microbuze, însă nimeni nu știa la ce oră soseau așa că am preferat să plec pe jos spre Vișeu de Jos. Stația de tren din Vișeu de Sus fusese desființată în urmă cu mai puțin de un an și atunci am preferat să mă deplasez pe lângă șina înconjurată de curți și terenuri înverzite decât să merg pe șoseaua circulată. N-am avut mult de mers până la gară, cel puțin nu pe varianta aleasă de mine.

Sighetu Marmației

Sighetu Marmatiei 1.jpg


Călătoria cu trenul spre Sightu Marmației a fost destul de interesantă, atât datorită peisajului și tunelurilor prin care am trecut, cât și posibilității de a zări teritoriul ucrainean separat de cel românesc de apa neagră a Tisei. Când am ajuns la destinație și am coborât din tren am avut din nou senzația că am intrat într-o altă regiune, deși era a treia zi de când sosisem în Maramureș. Cu toate acestea era primul oraș de frontieră în care intrasem, probabil de aceea avea un aer diferit.

Uitându-mă pe hartă abia am găsit un hotel și o pensiune în centrul orașului și am ales hotelul, dar, când am ajuns în fața lui, am văzut că nu mai funcționa. M-am dus la pensiune și am luat o cameră pentru o singură noapte. Sunt multe aspecte care trebuie luate în considerare atunci când vizitezi un oraș și vrei să îți faci o părere obiectivă. Contează cazarea, starea de spirit, timpul disponibil și chiar și vremea. Știam deja asta, dar venind de la drum lung cu un rucsac greu în spate și mai aveam și așteptări mi-a fost ușor să cad pradă subiectivismului. Dacă n-aș fi avut pe listă Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței aș fi dat un tur prin oraș și aș fi plecat mai departe pentru că nu-mi plăcea ceea ce vedeam în jurul meu. Servirea de la restaurant a fost slabă și în special atitudinea neprofesionistă a ospătarului. Dacă pe mine m-a influențat negativ orașul în numai o oră de stat acolo, atunci cum puteau fi localnicii?

Primul obiectiv pe care l-am vizitat a fost Muzeul de Etnografie, destul de mare și cu multe exponate și mi-a plăcut faptul că nu a stat nimeni să mă urmărească în timp ce treceam dintr-o sală într-alta. E foarte interesant când vine cineva să îți vorbească la fiecare vitrină despre exponate, e foarte neplăcut să stea cineva care aprinde luminile prin săli sau are grijă ca nu cumva să faci poze, lăsându-ți impresia că ești supravegheat de membrul vreunei instituții de siguranță și ordine din perioada comunistă. Datorită numărului mare de muzee pe care le-am vizitat am avut parte de toate aceste situații, însă la acel muzeu m-am putut plimba și fotografia în voie porturile și elementele de arhitectură maramureșene. De acolo am plecat spre Memorialul Sighet mergând pe o stradă pietonală care, prin atmosfera ei, m-a ajutat să-mi recapăt buna dispoziție. Intrând în clădirea fostei închisori, actualul Memorial al Victimelor Comunismului și Rezistenței, am avut ocazia de a vedea celulele unde au fost închiși, printre alții, Iuliu Maniu și Corneliu Coposu. Celula în care a decedat Iuliu Maniu a fost păstrată intactă, la fel și neagra - celula fără fereastră a cărei unică piesă de mobilier era lanțul fixat în mijlocul podelei.

Pentru un pasionat de istorie, acest memorial poate fi o resursă valoroasă fiind necesare câteva ore parcurgerii tuturor informațiilor afișate pe zidurile celulelor. Eram bucuros că am vizitat obiectivul, însă regretam lipsa răbdării și a timpului. Aș fi putut dedica o întreagă zi acolo, dar planul meu fusese deja stabilit.

Spre seară am făcut un traseu pe dealurile din sudul orașului și plimbarea a fost atât de plăcută încât mi-am schimbat cu totul părerea despre localitate. Știam că vor exista astfel de momente și regretam că trăsesem o concluzie despre locul în care mă aflam fără să-l explorez cum se cuvine. Îmi aduc aminte de o întâmplare petrecută în copilărie. În fiecare Crăciun puneam bradul pe un hol unde instalasem primul nostru calculator și, din cauza crengilor mari de care atârnau globuri, era incomod să ne așezăm pe scaun. În ianuarie m-am bucurat că am scăpat de el, apoi am regretat tot ce se întâmplase. Un brad fusese sacrificat pentru respectarea unui obicei de care n-am știut să mă bucur. În schimb, acela a fost ultimul Crăciun când am mai avut brad natural.

În dimineața următoare m-am dus la autogară și am aflat cu surprindere că de acolo nu pleca niciun microbuz spre Baia Mare. Cu toate că verificam de fiecare dată rutele pe autogari.ro, de multe ori adresele lipsesc și nici stațiile nu sunt marcate întotdeauna pe hărțile electronice. Transportul feroviar are și el neajunsurile lui, dar gara nu se mută niciodată. Localnicii pe care i-am întrebat m-au sfătuit să încerc să prind o ocazie din capătul estic al orașului, în timp ce următorul tren pleca abia după-masa și ar fi ocolit foarte mult până să ajungă în Baia Mare. Descumpănit, am luat-o la pas spre ieșirea din oraș având, astfel, ocazia de a vedea și alte cartiere. Acolo mi-a ieșit în cale pe neașteptate o stație de autobuz. Nici n-am apucat să mă interesez de cursele care opreau acolo fiindcă, din spate, și-a făcut apariția un microbuz. Ultimul oraș de pe lista fixată pe parbriz era Baia Mare. Deci tocmai acolo era stația pe care o căutam eu! Oare cât de norocos eram?

Baia Mare

Baia Mare 1.jpg


Nu foarte norocos, căci șoferul microbuzului, un om calm și politicos, avea o pasiune pentru Radio Trinitas. Am ascultat cântările religioase până când am coborât la o intersecție aproape de centrul orașului, dar eram încântat de găsirea a două obiective „bonus”, cum ajunsesem să le numesc pe cele care îmi ieșeau în cale deplasându-mă între localități: Lacul Albastru și ruina castelului Lonyai. Dar până atunci aveam de explorat acest minunat oraș numit Baia Mare, un oraș despre care nu știam nimic și pe care l-am descoperit cu plăcere plimbându-mă pe străzile sale. La fel se întâmplase în Galați și Bistrița.

M-am văzut din nou în situația de a căuta cazare într-un oraș mare, dar primul hotel care mi-a ieșit în cale a fost exact ce-mi trebuia. Am luat două nopți la un preț foarte bun, iar accesul la piscină era gratuit. Din păcate eu nu-mi luasem slipul cu mine.

Uitându-mă pe net și în ghidurile turistice am descoperit atâtea obiective încât nu știam când să le vizitez pe toate. Am început cu Muzeul de Mineralogie pentru că era cel mai aproape de hotelul meu. O colecție impresionantă de minerale și flori de mină se întindea pe două etaje spațioase unde nu m-a urmărit nimeni. După aceea am traversat cartierul Mara și străzile care îl leagă de centrul vechi al orașului fiind impresionat de centrul vechi al orașului. În Piața Cetății un grup de adolescenți se juca la setul de clopote montat acolo făcându-le să sune când unul, când altul. Auzind aceasta, un trecător care, după felul cum vorbea, m-a făcut să cred că nu avea toate țiglele pe casă, a început să strige la ei și să le țină morală, dar până a ajuns el acolo tinerii se îndepărtaseră râzând. După aceea m-a văzut pe mine fotografiind Turnul Ștefan și mi-a spus „bravo!”. Probabil că eram exemplul pe care ar fi vrut să-l prezinte adolescenților.

Următorul muzeu a fost cel de Istorie și Arheologie amenajat în clădirea fostei monetării. După cum bine a spus cineva, țara noastră are o istorie scrisă în aur și mi-am dat seama de cât de multe lucruri pe care le-am descoperit în acest tur vor necesita o documentare temeinică. Ideal ar fi să cunoști câte ceva despre obiectivele pe care le vezi, dar, pe de altă parte, cred că poate fi mai interesant să citești despre ceva ce ai vizitat deja. În cazul meu, au fost foarte multe locuri despre care nu știam că există și despre care nu am reușit să aflu detalii, dar, cu siguranță, mă voi întoarce la ele cel puțin o dată și cu temele făcute. La acest muzeu am vizitat trei secții: Istorie și Arheologie, Minerit și o colecție de ceasuri la care n-am putut zăbovi prea mult din cauză că se apropia ora de închidere. În schimb am mai stat de vorbă cu paznicul încă o jumătate de oră pentru că am făcut „greșeala” de a-i spune că parcurgeam turul țării, ceea ce îi trezise interesul.

Camera de hotel era la etajul 3 unde ajungeam cu un lift exterior printr-un tub de sticlă putând vedea strada rămânând jos în timp ce urcam. Mă întorsesem ca să-mi planific activitățile pentru ziua următoare și să mă odihnesc puțin, dar la parter avea loc un eveniment cu mulți copii și muzică tare și atunci m-am îndreptat din nou spre centrul vechi căutând o terasă. Cum nu toate serverau mâncare, m-am așezat la una care avea aproape toate mesele ocupate. Am ales ceva din meniu, apoi m-am apucat să notez în caietul meu ceea ce văzusem până la venirea ospăratului. Când am terminat de scris încă nu venise nimeni să-mi ia comanda și atunci m-am dus la o altă terasă pe care am găsit-o mai liberă. Am rămas acolo până s-a întunecat de tot, iar piața a început să-și schimbe aspectul sub luminile artificiale. Fata care m-a servit dispăruse din vedere, iar eu am cerut nota unui coleg de-al ei care, văzând ce scria pe tricoul meu, m-a întrebat ce părere aveam despre Baia Mare. Mi-a spus că făcuse și el un tur prin Transilvania și că nu s-ar fi mutat în Cluj pentru că nu-i plăcea agitația de acolo. Am mai schimbat câteva cuvinte despre turul meu și a zis că e foarte plăcut să stai într-un oraș care-ți place și să fii înconjurat de oameni buni, nu ca în București. I-am răspuns că știu la ce se referă, apoi m-a întrebat de unde eram. „Auch!” a fost reacția lui când și-a dat seama ce se întâmplase. I-am spus că nu m-a deranjat cu nimic părerea lui, dar să țină cont de faptul că în București nu locuiesc numai bucureșteni.

În ziua următoare m-am dus la Bastionul Măcelarilor care, pe lângă muzeu, găzduiește ocazional expoziții meșteșugărești și o grădină „sustenabilă” cu tot felul de plante medicinale. A urmat o scurtă plimare în Parcul Tineretului, pentru că am vrut să las explorarea acelui colț verde al orașului ca ultimă activitate din zi. M-am întors la hotel ca să mănânc, m-am schimbat în hainele de drumeție în natură și am luat un autobuz preorășenesc până în Baia Sprie descrisă în secțiunea următoare.

La întoarcerea din Baia Sprie mi-am urmat obiceiul de-a mă plimba seara printr-un loc înverzit de la periferia orașului, însă plimbarea s-a transformat în antrenament. Intenția mea era să parcurg un traseu în circuit și să ajung la o peșteră identificată pe hartă, apoi să reintru în localitate în apropierea Parcului Municipal Regina Maria. După ce începusem deja să urc pe un drum asfaltat, calea mi-a fost blocată de niște porți metalice pe care scria PROPRIETATE PRIVATĂ și atunci am încercat să ocolesc acel perimetru urmând pe o cărare îngustă prin vegetația înaltă. Am trecut pe lângă gardul unei mânăstiri unde era amenajat un izvor, iar de acolo niciuna din cele două posibilități de înaintare nu m-a ajutat. Cărarea principală se îndepărta de peșteră, iar cea care începea urcușul din apropierea izvorului se pierdea în bălării. Nu mi-a rămas decât să parcurg traseul începând de la capătul pe unde ar fi trebuit să-l termin. M-am întors din drum și în dreptul porților care blocau accesul pe drumul asfaltat, a trebuit să mă dau la o parte din calea unui Hummer care urca. Șoferul a oprit mașina și m-a întrebat dacă știu ceva despre acele porți, căci și el era la fel de nedumerit ca și mine. A fost nevoit să coboare cu spatele întrucât drumul era prea îngust ca să-i permită o întoarcere. M-a întrebat dacă vreau să urc în mașină până jos la stradă, însă am refuzat. Am mers în fața lui în timp ce dădea cu spatele și jos, la stradă, când a cotit ca să se reîncadreze am auzit zgomotul frecării dintre metal și beton. Atinsese cu pragul fundația unui stâlp, dar pagubele cred că au fost minore pentru că, la urma urmei, mașina era un Hummer. Pe de altă parte când vezi pe cineva conducând un asemenea monstru te aștepți să aibă o experiență pe măsură în executarea manevrelor. Mașina era, la urma urmei, un... Hummer!

Am mai parcurs câțiva kilometri pe străzi până am reintrat pe traseu și am început ascensiunea trecând prin urzici și alte tulpini țepoase. Nimic nu mi-a mai stat în cale. M-am oprit la un loc de belvedere numit Piatra Tâlharului de unde am putut vedea cât de mare era Baia Mare, apoi am continuat urcușul spre peșteră. Din păcate n-am reușit să identific intrarea cu toate că mă ghidam cu GPS-ul. Fie peștera nu fusese marcată corect pe hartă, fie era greu de văzut din cauza vegetației dese. Pentru că se întuneca și văzusem deja o peșteră în ziua respectivă, am decis să abandonez căutarea și să mă întorc.

Când am ajuns în Parcul Regina Maria întunericul se lăsase peste oraș și atunci m-am plimbat de la un capăt la altul pe o alee care-l traversa și m-am întors la hotel. Pentru Parcul Tineretului nu mi-a mai rămas timp.

Trenul pe care l-am luat în ultima zi mi-a oferit un răgaz de vreo două ore și astfel am vizitat și planetariul. Am intrat eu și un grup de elevi de școală primară care se manifesta zgomotos la vederea planetelor și constelațiilor ce apăreau și dispăreau pe tavanul bombat. Pe cât de zgomotoși au fost în timpul proiecției, pe atât de tăcuți au fost la sfârșitul acesteia când ghidul s-a oferit să le răspundă la întrebări. Bineînțeles că eu m-am manifestat exact pe dos și am discutat despre fel și fel de subiecte de la constelațiile din mitologia română și până la realizările arhitectonice din perioada comunistă. Într-un final ne-am luat la revedere pentru că următorul spectacol era pe cale să înceapă.

Baia Sprie

Lacul Albastru 1.jpg


La Baia Sprie am făcut o excursie de câteva ore plecând și întorcându-mă în Baia Mare cu un autobuz preorășenesc. Mi-am luat o sticlă de apă plată pentru drum și am urmat marcajul spre Lacul Albastru, lac format în craterul unei cariere. Drumul până acolo a fost destul de scurt, însă la fel și vizita mea din cauza unui grup care se scălda în lac. Am plecat mai departe spre Crăpătura Zorilor, o peșteră pe care am descoperit-o studiind harta electronică. Imediat după intrare niște sticle de plastic, cutii de bere și ambalaje de mâncare împrăștiate pe jos stăteau martore ale ospățului ce avusese loc acolo și nesimțirii celor care-l dăduseră. Am explorat peștera în întregime, apoi m-am apucat să strâng cioburile personalităților chefliilor. Interesant este că, de fiecare dată când am adunat gunoaiele de prin peșteri sau cabane părăsite, am găsit o pungă în care să le iau, cel mai probabil aceeași cu care fuseseră aduse înainte de a fi consumate. Partea proastă este că, deși turteam mereu sticlele și cutiile, punga nu era suficient de mare pentru a îndesa în ea tot gunoiul.

Am plecat cu desaga înapoi spre oraș pe un alt drum decât la venire. La șosea m-am apropiat de primul coș de gunoi pe care l-am zărit, dar punga mea burdușită nu încăpea așa că am mers la următorul. Acolo am reușit s-o îndes pe jumătate făcând coșul inutilizabil până la următoarea golire. După aceea am pornit spre stația de unde trebuia să iau autobuzul înapoi spre Baia Mare, dar am zărit sediul CNIPT unde am intrat fără să stau pe gânduri. Ca de fiecare dată, am aflat despre unele obiective din împrejurimi la care nu mai puteam ajunge din lipsă de timp și planificare, dar le-am adăugat pe lista mea.

Medieșu Aurit

Mediesu Aurit 1.jpg


Din Baia Mare am luat o săgeată albastră spre Satu Mare, dar am făcut o primă oprire la Medieșu Aurit pentru a vedea castelul Lonyai sau, mai bine spus, ruina acestuia. De la haltă și până la obiectiv am mers pe jos vreo 20 de minute cu rucsacul în spate. Am trecut pe lângă o curte unde doi copii, un băiat și o fată, căscau ochii cățărați pe gard.

- Unde te duci, bă, în Franța? l-am auzit pe băiat strigând în urma mea. Mi-am continuat drumul fără să-i răspund, apoi am zărit în depărtare zidul din cărămidă al castelului. M-am apropiat de fațadă care s-a păstrat cel mai bine și a cărei intrare era baricadată de niște grilaje metalice. Am înconjurat obiectivul făcând poze și căutând un loc prin care să pot intra. O spărtură dintr-un zid lateral făcea ca pătrunderea să nu necesite niciun efort. Am trecut pe acolo, mi-am lăsat rucsacul în iarbă și am început să explorez încăperile de la baza zidului de fațadă, singurele care rămăseseră aproape intacte. Podeaua uneia dintre ele se prăbușise în dreptul unei ferestre astfel că am putut coborî în hruba de sub ea, însă galeria care ar fi trebuit să facă legătura cu celelalte încăperi era blocată de un maldăr de pământ. Am urcat înapoi pe unde coborâsem și am continuat să explorez curtea. În fiecare colț se afla câte un turn, însă cele din spate nu s-au păstrat la fel de bine ca cele din față. Întorcându-mă acolo am observat că puteam ajunge la primul nivel cățărându-mă pe zidul interior al turnului pe unde coborâsem în hrubă, iar de acolo puteam merge pe toată lungimea fațadei. Podeaua acelui nivel devenise o grădină suspendată unde a trebuit să mă strecor prin vegetație.

Când am ocazia de a cerceta astfel de ruine, încerc să înțeleg care era scopul fiecărei încăperi sau cum erau acestea așezate atunci când nu mai există decât segmente din fundație. De la înălținea la care eram am zărit un câine intrând în curte prin spărtura pe unde intrasem și eu. Nu i-am dat importanță și mi-am continuat explorarea, apoi, după ce am coborât, m-a văzut și el pe mine și a ieșit. Mai rămăsese un singur loc în care nu intrasem: o încăpere subterană cu tavan boltit ce devenise accesibilă în urma surpării unui zid. M-am aplecat ca să pot intra în acea gură de balaur unde am găsit o carcasă de calculator ruginită prin mormanul de cărămizi și o altă galerie astupată pe trei sferturi. Locul rămas liber era un tunel pe unde m-aș fi putut târî pe burtă în adâncurile subsolului, dar înainte să fac asta am aprins lanterna și am încercat să văd dacă nu cumva se înfunda obligându-mă să ies de acolo cu spatele. La nici un metru de mine era o groapă în care lumina mi-a dezvăluit un tremur de... ceva colorat în alb și negru. După câteva secunde am înțeles ce se întâmplase. Groapa era o vizuină săpată de câinele de afară, iar în ea se aflau puii. Am decis să nu-i sperii și am ieșit afară în bătaia soarelui, mi-am luat rucsacul și am părăsit incinta castelului.

Am intrat într-o cârciumă să-mi cumpăr o sticlă de apă și, mergând mai departe pe stradă, am zărit o clădire a CNIPT. Am fost surprins să văd că până și într-o comună ca Medieșu Aurit fusese organizat un astfel de birou. Am intrat acolo și am aflat că ruina castelului așteaptă să fie retrocedată, motiv pentru care primăria nu poate face nimic pentru recondiționare. Schelele de la ferestre au fost montate doar pentru a evita accidentarea copiilor care se aventurau pe acolo, deși oficial accesul în interior era interzis.

Am plecat cu pași grăbiți pentru că nu mai era mult până sosea trenul spre Satu Mare, însă acesta a ajuns cu vreo 3-4 minute mai devreme. L-am zărit din depărtare oprind, staționând un minut și pornind mai departe fără ca eu să-l mai pot prinde. Halta era pustie, cu excepția unui bătrân care dormea pe o bancă la umbră. Următorul tren sosea acolo abia peste două ore și nu voiam să aștept atât. Am luat-o pe șosea spre Satu Mare încercând fără succes să prind o ocazie. Când am ajuns în următorul sat, un vânzător ambulant încerca să convingă o bătrânică să cumpere o pilotă. Le-am întrerupt discuția fără nicio jenă cerând informații despre microbuzele care circulau pe acolo. Bătrâna mi-a spus să merg mai în față unde se afla stația și cred c-am așteptat acolo mai bine de o jumătate de oră. Între timp un al doilea vânzător ambulant își căuta clienții pe la casele de vizavi și s-a întâlnit cu primul. Cred că niciunul nu avusese succes în a-și vinde marfa. Unul din ei a scos un telefon mobil și a vorbit cu cineva, iar după vreo 5 minute și-a făcut apariția un microbuz privat care a venit să-i ia. Văzându-mă că stăteam în stație, un bărbat s-a dat jos și m-a întrebat unde merg, apoi, auzind de Satu Mare, s-a oferit să mă ducă pentru 20 de lei. Am refuzat și atunci a scăzut prețul la 15 lei, însă nici atunci n-am fost de acord. S-a urcat, mașina a întors, apoi mi-a mai făcut o ofertă: 10 lei. Atunci am acceptat. Mi-a spus să mă urc în față unde erau șoferul și o femeie, iar în spate stătea el și cei doi vânzători ambulanți. După ce ne-am pus în mișcare, femeia m-a întrebat dacă vorbesc ungurește și, auzind că nu, au început să discute pe limba lor. Din când în când îmi mai punea câte o întrebare, dar eu am fost foarte zgârcit în a le oferi informații. Le-am spus că făceam turul României și din acea cauză fiecare leu conta pentru mine motivând astfel refuzul inițial de a mă urca în mașină. Până în Satu Mare am mers vreun sfert de oră circulând cu viteză destul de mare și pe drum n-am văzut niciun microbuz, deci aș putea spune că am avut noroc cu ungurii. M-au întrebat unde vreau să cobor și, cum nu știam orașul, le-am spus să mă lase în cel mai bun loc de unde puteam ajunge oriunde: în centru. Șoferul a oprit în parcarea unui hipermarket, iar eu am coborât, le-am dat banii și i-am salutat.

Satu Mare

Satu Mare 1.jpg


Am ajuns în Satu Mare după o zi care nu părea să se mai termine. Am umblat după cazare, am reușit să mănânc de prânz în jur de ora 5 și am dat un tur prin oraș trecând, inevitabil, prin Piața 25 octombrie. Cred că orice vizitator al orașului ar trebui să evite acea zonă care stă drept dovadă a lipsei de simț artistic din perioada comunistă.

În dimineața următoare am fost să vizitez Muzeul Județean aflat în proces de reamenajare, Turnul Pompierilor în vârful căruia am urcat pe o scară metalică spiralată ce nu părea să se întindă la nesfârșit, și câteva biserici pentru că Satu Mare stă foarte bine la capitolul biserici frumoase aparținând unor culte diferite.

Am luat masa de prânz la restaurantul hotelului pentru că îmi plăcuse mâncarea din ziua precedentă, în special clătitele cu mac, dar a doua oară n-am putut nici măcar să termin. Ospătărița m-a întrebat dacă vreau să mi le pună la pachet și i-am spus că mă grăbesc spre gară. Nu știu de ce, dar abia așteptam să plec din Satu Mare.

Oradea

Oradea 1.jpg


Am fost nerăbdător să ajung în Oradea pentru că îmi doream de mult să vizitez orașul și aici urma să mă întâlnesc față în față cu un prieten de pe Facebook. Îl întrebasem dacă îmi recomanda vreo cazare pentru a nu mai pierde timpul căutând, iar el îmi trimisese o listă întreagă de pensiuni. Am ales un camping în apropiere de gară. Puneau la dispoziție niște căsuțe din lemn cu baie proprie, iar în curte era amenajat un fel de heleșteu unde puteai să te relaxezi. Totuși n-am rămas acolo din cauza prețului destul de mare care nici nu includea micul dejun, așa că am găsit o altă pensiune tot în apropierea gării. După cum aveam să aflu a doua zi, aș fi vrut să n-o găsesc. Ușa de la intrare era încuiată așa că am apăsat butonul de la ceea ce, în mod normal, ar fi fost soneria. În realitate era o alarmă pentru că nu se mai oprea din sunat până nu intervenea cineva. Mai târziu am aflat de ce: ușa era în permanență încuiată și clienții nu primeau cheie, deci recepționerul trebuia să fie, sub orice formă, alertat de intenția acestora de-a intra. Să zicem că era plasată într-un cartier mai puțin civilizat și să ne mulțumim cu asta. Am vorbit de atâtea ori despre cazare încât aș putea dezvolta o întreagă strategie. Dacă ești invitat să vezi camera înainte de-a primi cheia, te poți aștepta la condiții precare. Cum eu nu eram pretențios în privința cazării, și am explicat de ce, am fost încântat de prețul mult mai mic față de cât m-ar fi costat o căsuță de lemn. Am trecut cu vederea aranjamentul lipsit de orice gust al camerei pentru că oricum nu făceam altceva decât să dorm acolo, însă baia mică, ce ocupa un sfert din suprafața camerei, avea o chiuvetă pe măsură pitită într-un colț lângă ușă. Dacă voiam să mă spăl pe dinți, era imposibil să nu dau cu capul de policioară când mă aplecam asupra ei.

Însă ce mai contau toate acestea când eu mă aflam în Oradea? Am făcut un tur al orașului trecând prin Parcul Olosig, apoi pe faleza Crișului Repede până în Piața Unirii animată de un spectacol în aer liber. Am trecut pe lângă spectatori și m-am dus până la cetate. Era trecut de 11 seara când m-am întors la pensiune și am sunat alarma.

În dimineața următoare am coborât în sala de mese pentru micul dejun. Recepționerul de aseară își terminase tura de 24 de ore și am fost întâmpinat de altul, probabil chiar patronul pensiunii. Acesta s-a folosit de un motiv pe care nu mi-l amintesc, probabil aveam același nume, pentru a sparge atitudinea oficială, necesară între gazdă și musafir, și a o înlocui cu una mai prietenească și a schimba câteva cuvinte înainte de a îmi aduce micul dejun. Acesta m-a lăsat mască: două felii de pâine, cinci de salam, o porție de unt, una de gem și o cană de ceai din care atârnau firul și eticheta pliculețului. După aceea m-a întrebat dacă aș fi preferat ochiuri și i-am spus că da crezând că urma să le facă atunci, însă aceea era opțiunea pentru ziua următoare. Nu sunt un om mâncăcios, dar, la câte bufete suedeze sau meniuri prestabilite am văzut de când începusem turul, am considerat că acea gustare era o batjocură. Pe de altă parte, ce așteptări puteam să am la acel preț convenabil? Preț pe care-l plătisem în avans apropo de lipsa de încredere pe care am menționat-o mai devreme.

Cu excepția zgârceniei și a lipsei de atitudine protocolară, proprietarul era un om erudit care a rămas impresionat de ceea ce făceam. Atât de impresionat încât mi-a făcut cadou o bilă de sticlă și un breloc, dar mi-a oferit și câteva informații utile pentru plimbarea mea prin oraș arătându-mi pe o hartă atârnată în perete traseul propus de el și obiectivele aferente.

Planul meu pentru acea zi era să vizitez cât mai multe obiective până la ora 18 când își termina programul prietenul meu virtual urmând să ne întâlnim pentru prima oară. Am vizitat Bazilica Romano-Catolică a cărei suprafață construită este, conform informației primite de la gazdă, cea mai mare din țară, apoi Palatul Baroc din păcate nerenovat, însă muzeul pe care-l găzduia fusese mutat de acolo. Din cauza gustării primite în loc de mic dejun mi s-a făcut foame și m-am oprit la o terasă din apropiere. După aceea m-am îndreptat spre Dealul Ciuperca în vârful căruia este un excelent loc de belvedere asupra orașului, apoi m-am întors la cetate pentru a vizita muzeele amenajate acolo. A fost prima cetate pe care am vizitat-o și care nu era doar un muzeu, ci o zonă culturală unde accesul era liber.

Pentru că n-am avut prea mult timp la dispoziție, am hotărât să sar peste masa de prânz și să vizitez alte două muzee: cel militar și cel al Crișurilor, dar le-am găsit pe ambele închise. N-am avut ce face decât să mă opresc la o terasă din Piața Unirii și să mănânc, apoi am traversat Pasajul Vulturul Negru și m-am oprit la Sinagoga Neologă unde m-am întâlnit cu prietenul meu.

Oradea este un oraș turistic vizitat de străini, însă mulți dintre aceștia au o atitudine diferită de a românilor, cel puțin așa am aflat eu. Preferă să evite obiectivele unde intrarea se face cu bilet, deși acesta costă echivalentul a unul sau doi euro...

În acea după-amiază am avut parte de cel mai reușit tur urban ghidat. Ceea ce credeam că va fi o vizită pe la câteva obiective, apoi băut o bere la o terasă a fost, de fapt, un maraton pe străzile Oradei alături de un pasionat al redescoperirii lucrurilor interesante. Am început cu Turnul Primăriei pentru o vedere de ansamblu asupra orașului, apoi am trecut pe lângă o mulțime de clădiri despre care nu găsești nicio informație în ghidurile turistice. E adevărat că majoritatea turiștilor nu sunt interesați de ele, însă eu sunt un turist neconvențional. Vizita care m-a impresionat cel mai mult a fost într-un bloc vechi de 100 de ani cu o curte și balcoane interioare pe toată lungimea etajelor. Am urcat până la ultimul nivel unde am întâlnit o doamnă care ștergea de praf niște fotolii pe hol. În mod normal noi nu aveam ce căuta acolo fiind un bloc de locuințe, însă doamna, pe lângă informațiile pe care ni le-a dat, ne-a lăsat chiar să intrăm în apartamentul ei. Desigur că și noi am ajutat-o să-și ducă fotoliile înăuntru. Am aflat, printre altele, că era bolnavă de cancer, însă atitudinea ei m-a făcut să cred că nu se lăsase înfrântă de acea soartă așteptându-și cu indiferență ultima zi, ci își vedea în continuare de viață. E greu să știi ce înseamnă un asemenea diagnostic atunci când nu îți aparține și cred că aceasta e o lecție pentru noi, cei care credem că avem suficiente zile pentru a face tot ce ne-am propus. Timpul este cea mai valoroasă resursă pe care o avem fiindcă nu este regenerabilă.

De acolo ne-am continuat turul pe niște străzi unde blocurile fuseseră înlocuite de case și ne-am oprit în dreptul unei clădiri militare din care nu mai rămăsese decât zidăria ruinată. Eu nu m-am putut abține să nu intru și, cu toate că am zărit niște rufe întinse la uscat, nu m-am oprit din explorat până nu am deranjat din somn un om al străzii ce-și găsise refugiu acolo.

Turul nostru s-a încheiat pe malul Crișului cândva după orele 22. A trebuit să ne despărțim pentru că a doua zi prietenul meu avea examen la facultate, iar eu trebuia să prind un tren matinal.

În dimineața următoare cele cinci felii de salam au fost înlocuite de două ochiuri, în rest, gustarea a rămas aceeași. La plecare proprietarul mi-a spus că mă mai așteaptă, însă nu există niciun motiv pentru care aș vrea să mai beneficiez de lipsa aceea de ospitalitate.

Arad

Arad 1.jpg


Aradul s-a aflat pe lista mea inițială, apoi a ieșit împreună cu celelalte localități în momentul când am realizat că timpul nu era de partea mea, dar, spre deosebire de altele, și-a făcut loc înapoi pe listă cu doar câteva zile înainte să ajung acolo. Totuși din cauza unui alt obiectiv bonus descris în secțiunea următoare n-am avut decât puține ore la dispoziție pentru a vizita orașul.

Am găsit iarăși o cazare bună din prima încercare, apoi am făcut un tur prin centrul orașului. Cetatea, despre care nici nu știam că există până să ajung în acolo, era unitate militară și nu se putea vizita decât cu una sau două ocazii pe an. De acolo m-am deplasat spre gară admirând arhitectura impresionantă de-a lungul bulevardelor.

Mi-a plăcut flexibilitatea personalului de la hotelul unde m-am cazat. Din cauza orei la care pleca trenul, nu aveam timp să iau micul dejun și nici nu primeam banii înapoi pentru el, dar mi l-au dat la pachet și l-am mâncat pe peron așteptând momentul plecării.

Șofronea

Sofronea 1.jpg


Scopul vizitei mele în Șofronea a fost Castelul Purgly, proprietate privată după cum am aflat când am ajuns acolo. Deși în curte era amenajat un ștrand, clădirea nu era deschisă pentru vizitare. În schimb, localitatea era foarte frumos gospodărită.

Deva

Deva 1.jpg


La fel ca în Arad, am alocat o singură zi pentru a vizita Deva. Am profitat de vremea însorită pentru a vizita cetatea, apoi cerul s-a înnorat și eu m-am refugiat la terasa unui restaurant pentru masa de prânz. Puțin mai târziu, vântul a început să bată cu atâta putere încât a zburat toate obiectele ușoare de pe mese și a convins clienții să se mute în interior lăsând ploaia torențială în urma lor. N-am avut ce face decât să aștept acolo să se oprească, dar mi-a rămas suficient timp să vizitez Muzeul Civilizației Dacice și Romane, apoi să mă plimb pe străzile orașului. Mi-am sfârșit ziua îndurând o durere de cap.

Simeria

Simeria 1.jpg


În urmă cu niște ani un prieten îmi povestise despre experiența lui neplăcută din Simeria unde a trebuit să schimbe trenul mergând spre Parâng. Nu mai țin minte de ce a spus că a fost neplăcută, dar am reținut acest aspect și m-am așteptat să fie și pentru mine la fel. În realitate s-a întâmplat exact invers pentru că am avut vreo două-trei ore la dispoziție între trenuri și m-am dus în parcul dendrologic. Clădirea administrativă a acestuia a fost un conac nobiliar care, din păcate, nu se putea vizita, însă plimbarea pe aleile parcului a fost o adevărată plăcere. N-am avut timp să-l explorez în întregime, iar un pod de lemn cu un afiș care interzicea traversarea lui pentru că se afla în proces de reparație m-a făcut să cred că voi pierde trenul. Am fost nevoit să fac un ocoliș destul de mare, căci n-am vrut să testez rezistența podului cu rucsacul pe care l-am cărat cu mine în loc să-l las paznicului. Fusese foarte amabil când mi-a dat biletul, dar eu m-am gândit că era mai bine să nu depind de nimeni. Dacă exista o altă cale de ieșire din parc aș fi fost nevoit să mă întorc la intrarea principală după el, ceea ce ar fi însemnat alt timp pierdut. Totuși n-a durat prea mult parcurgerea ocolișului și am putut ajunge la gară înainte să plece trenul.

Hunedoara

Hunedoara 1.jpg


Demult voiam să vizitez Hunedoara și celebrul său Castel al Corvinilor, un obiectiv turistic reprezentativ pentru oraș. Am ajuns acolo pe o vreme închisă și m-am grăbit să găsesc o cazare înainte de a începe ploaia. M-am dus rachetă spre cea mai apropiată pensiune marcată pe hartă și am descoperit unul din cele mai bune locuri unde am stat în acest tur. Camera pe care am primit-o era, de fapt, o garsonieră de lux. Din păcate vila nu avea restaurant și atunci am ieșit să mănânc la o terasă din centrul orașului. Spun „din păcate” pentru că la terasa respectivă erau angajați niște adolescenți care nu știau nimic despre această meserie. Am cerut să văd un meniu și mi-au spus că nu servesc decât ce scria pe tăblița de afară. Dar tăblița era neagră pentru că plouase pe ea și se ștersese meniul. Tot ce puteau servi se făcea pe grătar pentru că altceva nu știau să gătească și uitaseră să-și schimbe comportamentul de gașcă adunată pe o bancă înconjurată de coji de semințe. Băieții erau atât ospătari, cât și bucătari, și m-am întrebat de ce o terasă bine amenajată, cum era aceea, nu angajase niște oameni pe măsură, apoi mi-am adus aminte de afișul pus la intrare pe care scria „angajăm personal”. M-am mulțumit cu o porție de mici și cartofi prăjiți. Aveam, desigur, posibilitatea de a face cumpărături și de a găti în bucătăria din garsonieră, însă timpul nu era e partea mea.

Îndreptându-mă spre castel, am trecut pe lângă biroul CNIPT de unde am luat o hartă turistică pe care am găsit câteva obiective interesante: situl industrial, adăpostul antiatomic și ruta fostei mocănițe. Prima mea vizită nu putea fi decât la Castelul Corvinilor care mișuna de turiști în ciuda ploii. Acolo am plătit cea mai scumpă intrare dintre toate câte au fost în cadrul turului, dar a meritat, iar vremea a contribuit din plin la crearea atmosferei medievale. După aceea am intrat la Muzeul de Istorie și Arheologie care era evitat de majoritatea turiștilor. Din păcate lipsa răbdării începuse să-mi dea târcoale de câteva orașe încoace și atunci am vizitat muzeul în stil chinezesc: am făcut poze la toate vitrinele urmând să le studiez cu altă ocazie. Nu-mi plăcea acest stil de vizitare în viteză, dar timpul limitat, multitudinea de obiective și oboseala, m-au făcut să-l adopt involuntar.

Pe drumul de întoarcere m-a prins ploaia și m-am refugiat la magazinele de suveniruri din apropierea castelului, apoi m-am oprit la o pensiune din apropiere ca să mănânc. Am rugat ospătarul, care era localnic, să-mi spună câte ceva despre situl industrial. Era un subiect despre care știa la fel de multe ca și mine așa că și-a chemat șeful în ajutor. Și-a făcut apariția un domn în vârstă, probabil chiar patronul localului, cu o minte foarte ascuțită și care m-a făcut să cred că ocupase o funcție de conducere în cadrul complexului industrial pentru că știa o mulțime de amănunte. Practic îmi cerea să-i spun despre ce voiam să-mi vorbească, iar el o făcea. N-am vrut să-l rețin pentru că urmărea un meci la televizor înainte să vină la mine, dar l-am întrebat dacă exista vreo carte despre istoria sitului. Mi-a pomenit de o antologie a Hunedoarei pe care m-a sfătuit s-o caut la bibliotecă. I-am mulțumit pentru ajutor și m-am întors în garsonieră.

Am rezervat a doua zi pentru explorarea obiectivelor mele de interes: ruinele sitului industrial, clădirea fostei școli de ucenici, intrarea adăpostului antiatomic și zona prin care trecea linia de mocănită. Ultima oprire a fost la bibliotecă unde mi-am notat câteva titluri uitând de zidăria unor blocuri de apartamente abandonate unde mi-ar fi plăcut să-mi bag nasul.

La gară am avut ocazia de a vedea cum se cuplează și se decuplează un vagon de locomotivă, trenurile fiind o altă pasiune de-a mea. Intrând în vorbă cu șeful de tren, am aflat că viteza redusă a trenurilor care circulă în țară se datorează infrastructurii învechite. Se alocă bani de la buget pentru refacerea acesteia, dar o parte din ei se pierde pe drum.

Alba Iulia

Alba Iulia 1.jpg


Când am zărit panoul gării cu numele destinației mele, Alba Iulia, am realizat cât de bine mă mișcasem în ultimele zile și astfel mi-am confirmat următoarea destinație care fusese pusă sub semnul întrebării încă de la început: Roșia Montană. Dar până să ajung acolo aveam de explorat cetatea care necesita cel puțin o zi. Drumul de la gară și până la cazare a fost o plimbare în sine, pentru că am traversat o jumătate de oraș zărind în treacăt zidul bastionului ca o tentație a ceea ce urma să vizitez. Tariful la pensiune a fost destul de mare, dar trebuia să mă aștept la așa ceva într-un oraș ca Alba Iulia. Pe de altă parte, am găsit alte două obiective bonus a căror vizitare necesita încă o zi pe care m-am dus s-o negociez în dimineața următoare. Am discutat cu recepționerul care cred că era chiar patronul pensiunii. Când a auzit cuvântul „reducere” s-a schimbat la față, dar nu a pierdut ocazia de a-și ține camera ocupată, așa că mi-a propus o sumă pe care am acceptat-o.

Mi-am petrecut întreaga zi în incinta cetății. Centrul de informații era atât de bine dotat încât avea hărți turistice cu o mulțime de orașe transilvane. Am luat un exemplar din fiecare, apoi m-am dus să văd procesiunea de schimbare a gărzii. Accesul în cetate a fost gratuit, însă nu și turul istoric administrat de o societate privată. Acesta a inclus un bastion, celula în care a fost închis Horea înainte de judecată, platforma de artilerie, eșafodul și grajdurile. În continuare am vizitat catedrala și turnul acesteia, Sala Unirii și am mâncat la un restaurant amenajat într-o fostă cazarmă.

În ultima zi am făcut două excursii în afara orașului pentru a vizita cele două obiective descrise în secțiunile următoare.

Întors în Alba Iulia, m-am dus să mănânc la același restaurant din incinta cetății unde fusesem cu o zi în urmă. Din scurta mea excursie în natură, am cules câteva flori de cimbrișor pentru un ceai care aproape că mi-a fost refuzat. Ospătarul mi-a spus că nu se acceptă ingrediente din partea clienților pentru că nu pot garanta nici calitatea, și nici siguranța lor, însă a preferat să verifice la bucătărie înainte de a-mi refuza ceaiul. După câteva momente a revenit spunându-mi că, în mod normal, nu se face așa ceva, dar va face o excepție pentru mine. M-a impresionat faptul că bucătarul a venit în sala de mese pentru a mă cunoaște și mi-a spus că m-a recunoscut din ziua precedentă știind exact ce comandasem. Mi-a împărtășit, în timp ce mâncam, câteva din secretele lui culinare legate de colectarea ingredientelor pentru ceaiuri și prepararea produselor din carne tocată.

Vințu de Jos

Vintu de Jos 1.jpg


Tronsonul de cale ferată care trecea prin Alba Iulia era în toiul unor lucrări de modernizare și, din această cauză, trenurile circulau cu întârziere. Am luat un tren regio înapoi spre Vințu de Jos și m-am dus să văd ruina castelului Martinuzzi, obiectiv despre care am aflat citind niște articole pe internet. Există câteva legende care menționează o serie de crime petrecute între zidurile acelea, dar pe mine m-a surprins zugrăveala deteriorată a unui culoar. Eram perfect conștient de riscul la care m-am expus când am trecut pe sub arcadele ruinate de la baza turnului spunându-mi, ca de fiecare dată, că nu se va prăbuși tocmai atunci. Am zărit resturile unei vopsele galbene în partea de jos a tencuielii și o dungă roșie, subțire, ce o despărțea de partea de sus. Acel stil de zugrăveală era relativ recent față de originea castelului, ceea ce m-a făcut să cred că în perioada comunistă clădirea servise instituțiilor statului.

Pe lângă vegetația care crescuse de jur împrejur și care m-a făcut să mă descalț de vreo trei ori pentru a scoate resturile țepoase care mi se tot înfigeau în ciorapi, n-am găsit gunoaie, însă nu același lucru pot spune și despre ruina bisericii care se află chiar la marginea perimetrului obiectivului. Aceasta fusese transformată în depozit de resturi vegetale, iar la fundația dreptunghiulară și îngustă a unui turn am zărit un schelet de oaie.

Sebeș

Rapa Rosie 3.jpg


Am revenit în Alba Iulia cu trenul și mi-am continuat deplasarea spre Sebeș cu microbuzul pentru că, din cauza lucrărilor, nu circula nicio garnitură până acolo. Obiectivul care mă interesa acolo a fost Rezervația Naturală Râpa Roșie, dar, pentru a ajunge la ea, am fost nevoit să traversez o autostradă. M-am uitat la mașinile care circulau cu viteză în ambele sensuri și am preferat să nu risc. Harta electronică îmi arăta că puteam merge în paralel cu autostrada până la un pod pe sub care puteam trece în siguranță și am pornit într-acolo, dar, la scurtă vreme am ajuns în dreptul unui tunel de scurgere a apei cu debit foarte mic. M-am uitat în lungul lui și am zărit ceva mișcând. Am crezut că era un șobolan, dar cu ce mi-ar fi putut împiedica el trecerea? După ce am făcut câțiva pași în interiorul canalului mi-am dat seama că animalul era, de fapt, o broască ce fugise din calea mea. M-am deplasat evitând contactul cu apa până am ieșit la celălalt capăt al tunelului, apoi mi-am continuat drumul până la rezervație pe un drum de țară.

Văzută de sus, această formațiune geologică părea să fie o bucată ruptă din Marele Canion și plantată în solul nostru înverzit ca un specimen într-un muzeu.

Pentru întoarcere am folosit alt drum și, ajungând în centrul Sebeșului, am aflat că exista o biserică fortificată și acolo. Din păcate era închisă și nu am putut vizita decât exteriorul.

Roșia Montană

Rosia Montana 1.jpg


La fel ca Ciocănești, Roșia Montană a fost o destinație incertă încă de la început din cauza posibilităților limitate de transport, dar, odată ce am ajuns în Alba Iulia, am hotărât că voi ajunge acolo indiferent de situație. Din autogara orașului amintit am luat un microbuz spre Gura Roșiei, unde am avut de parcurs pe jos un drum de 7 km. Localnicii mi-au spus că nu există niciun mijloc de transport public și singura mea șansă era să fac autostopul. Până să ajung la destinație m-au depășit vreo 10 - 15 mașini dintre care una singură a oprit. L-am văzut pe șofer făcându-mi semn că oprește puțin mai în față după ce trecea de o curbă, dar până să ajung eu acolo plecase. Imediat după aceea a trecut din sens opus o mașină de poliție, ceea ce probabil că-l determinase pe binevoitorul meu șofer s-o ia din loc.

Cred că dintre toate localitățile prin care am trecut în acest tur, Roșia Montană mi-a stârnit cele mai puternice emoții. Din cauza scandalului ce izbucnise în 2013 referitor la exploatarea minieră cu cianuri, zona devenise pentru mine un fel de Mecca. Nu știam ce voi găsi la capătul acelui drum, însă am avut parte de o expunere a așezării desprinsă parcă dintr-un film. Mai întâi am observat un pârâu galben ce curgea de-a lungul drumului, apoi, când am ajuns la periferia satului, am putut zări sursa acelei ape. Într-un perimetru delimitat de un gard din sârmă se afla intrarea într-o galerie minieră blocată de două uși metalice pe care scria ACCESUL INTERZIS. Peretele acesteia era construit din blocuri de piatră cubice, iar, în partea de sus, era o cruce albă cu un an inscripționat pe ea: 1783. Apa aceea galbenă se scurgea din galerie pe sub uși. Adâncimea ei nu depășea nivelul gleznelor, dar sunt sigur că depășea prin conținut multe standarde de siguranță. Dincolo de pârâul nociv erau câteva containere amenajate ca locuințe sau birouri, dar abandonate.

Mi-am continuat drumul și după câteva minute de mers am ajuns în dreptul unor case părăsite. Am intrat într-una din ele și părea să fi rămas așa cum o lăsase proprietarul când a plecat. Aproape toate obiectele dispăruseră. Am găsit doar niște saci în care nu m-am uitat și trei căști de șantier puse una lângă alta. Pereții și tavanul aveau, din loc în loc, crăpături, însă ferestrele erau intacte și încă mai aveau perdea. Nu știam câte din acele case erau goale, dar, mergând spre centrul localității, abia am zărit câțiva oameni. Într-o curte cu multă verdeață un vagonet fusese vopsit și refolosit ca suport pentru ghivece cu flori. Am trecut pe lângă două biserici și o școală din curtea căreia mi-am umblut bidonul cu apă. Ferestrele erau acoperite cu placaje, însă cișmeaua încă funcționa, iar pe fațadă fusese montată o placă pe care era scris un număr, destinația clădirii, o scurtă prezentare și o fotografie. Primul om care mi-a ieșit în cale era un bătrân care mi-a spus că se poate bea apa și să nu-mi fac griji din cauza culorii albe pe care o avea: era de la clor. Am trecut pe lângă secția de poliție și câteva blocuri de apartamente, apoi am zărit alte case pe care erau afișate simbolul de monument istoric și plăci informative. Nu știam dacă era o inițiativă locală sau una la nivel național. Cele care fuseseră renovate aveau poze dinaintea începerii lucrărilor, iar textul de prezentare informa despre autorul acestora: RMGC - Roșia Montană Gold Corporation. Cele care nu erau renovate afișau promisiunea de începere a lucrărilor după demararea proiectului minier. Mergând mai departe pe șosea am trecut pe sub o pancartă pe care scria ROȘIA MONTANĂ LOCALITATE MINIERĂ, dovadă a propagandei care a avut loc acolo.

Centrul satului era o piață unde majoritatea clădirilor fuseseră renovate și găzduiau, după cum am aflat mai târziu, birourile RMGC. Pe una din ele scria PRO DREPTATEA CENTRUL DE INFORMARE, iar ușile erau zăvorâte. În capătul pieței o altă clădire găzduia Muzeul Aurul Apusenilor, organizat și întreținut tot de RMGC, dar și acesta era închis. Ceea ce am văzut atunci erau ruinele inițiativei de începere a exploatării miniere ucisă în fașă, însă toate acele clădiri erau în continuare proprietatea companiei.

La o intersecție, două indicatoare ale unor pensiuni promiteau câteva sute de metri până la destinație și l-am urmat pe unul dintre acestea. Strada începea să urce și mi-a scos în cale un alt bătrân. L-am salutat și mi-a răspuns la salut. Când a deschis gura am constatat că-i lipsea o mare parte din dantură. Am aflat că majoritatea populației plecase, iar el regreta că nu făcuse la fel. Unii își vânduseră casele, alții le abandonaseră în încercarea de a-și găsi un loc de muncă în altă parte.

Un alt indicator spre pensiune arăta 50 de metri, însă, așa cum mă obișnuisem deja, numărul real era mult mai mare. Când am ajuns acolo am trecut pe lângă o mașină parcată și am urcat treptele spre o terasă. Auzindu-mi pașii, o tânără și-a făcut apariția și m-a salutat, deși eu trebuia să fiu primul care făcea asta. M-a condus la camerele de la primul etaj și m-a întrebat dacă vreau să le văd și pe cele de mai sus. I-am spus că rucsacul e prea greu ca să-l mai car încă un etaj și am rămas la prima.

După ce bătusem atâta drum pe jos, nu-mi doream decât să fac un duș și să mănânc. Am dat drumul la apa caldă, însă nu curgea decât rece. Mi s-a întâmplat să găsesc robinete la care culorile fuseseră inversate, dar, de această dată, temperatura de la ambele era aceeași și așa a rămas până am ieșit din duș. Abia atunci apa de la robinetul roșu a început să se mai încălzească. Deci culorile erau corecte, însă apa se încălzea greu și am aflat ulterior să centrala funcționa cu lemne.

Am ieșit în curte să comand ceva pentru prânz și i-am spus gazdei că voi mânca pe terasă. Aveam de așteptat vreo 20 de minute și atunci m-am dus în cameră să-mi spăl hainele așa cum făceam mereu când stăteam două zile într-un loc. Când am terminat și am revenit la terasă cu hainele ude în mână am văzut puțină îngrijorare în ochii fetei și i-am spus zâmbind că, uneori, trebuia să mă și gospodăresc și că nu era nicio problemă dacă mâncarea se răcise. Am găsit farfuria înfășurată în niște șervețele pentru a păstra conținutul cald.

M-am simțit ca un intrus acolo, deși fusesem tratat foarte bine. Gazda mea era, dintr-un motiv pe care nu-l cunoșteam, mai distantă și am reușit cu greu să sparg gheața. Alături de acea fată care conducea pensiunea era tatăl ei, un om care probabil că lucrase în minerit, iar acum se reprofilase pe turism. Era un om foarte calm și îmi vorbea cu „dumneavoastră”, deși cred că avea dublul vârstei mele.

În acea după-masă m-am plimbat prin centrul orașului, unde am mai explorat câteva case părăsite, apoi am trecut pe la biserica Romano-Catolică. Multe din străzile secundare ale Roșiei Montane sunt neasfaltate, dar verzi făcând străbaterea lor o plăcere. Deși există multe case dărăpănate, dintre care unele proptite în bârne din lemn, localitatea are un aspect feeric și nicidecum unul deprimant, așa cum s-ar putea crede. Am urmat un traseu marcat până la Tăul Brazi, dar încercarea de a ajunge mai departe la Anghel mi-a fost oprită de noroiul care pusese stăpânire pe cărare. M-am întors la pensiune și am încercat să mai schimb câte o vorbă cu tatăl gazdei, însă a fost foarte dificil pentru că eu puneam întrebări și el îmi răspundea cu unul sau două cuvinte.

A doua zi de dimineață m-am dus la Muzeul Mineritului unde am așteptat alături de un grup de școlari următorul tur. În fața porții am cunoscut o femeie care vindea brățări, miere și câteva suveniruri la o tarabă. Printre localnici părerile despre proiectul de exploatare erau împărțite, însă doamna aceea era de părere că patrimoniul trebuie să rămână intact și turismul pus pe picioare. Mi-a povestit cum a învățat singură să împletească brățări pe care le vindea pentru a-și câștiga pâinea.

În cele din urmă paznicul a deschis poarta și grupul nostru a intrat în Galeriile Romane. Deși acestea se întind pe mai multe niveluri, accesul este foarte limitat, iar turul de vizitare se termină în aproximativ treizeci de minute. La ieșire, custodele ne-a prezentat utilajele expuse în curtea muzeului și ne-a explicat câteva lucruri interesante despre istoria localității și mineritului în zonă. După aceea m-am întors la pensiune să-mi las hainele groase pe care le purtasem în mină și mi-am luat unele sintetice pentru că afară era însorit și cald.

Am făcut o drumeție lungă până la biserica scufundată de la Geamăna descrisă în secțiunea următoare.

Am revenit seara târziu, obosit și cu hainele încă umede, iar tatăl gazdei, rămas singur pentru că fiica lui plecase în oraș, mi-a pregătit o ciorbă, un grătar și cartofi prăjiți. Ceaiul a fost făcut din cimbrișorul pe care-l culesesem pe drum. Nu știu ce s-a schimbat în tot acel timp fiindcă domnul respectiv a devenit dintr-odată foarte vorbăreț. După ce am mâncat s-a așezat de partea cealaltă a mesei și a început să-mi povestească o mulțime de lucruri până aproape de miezul nopții. Atunci am aflat că încălzirea se făcea cu lemne care, pe timpul iernii, costau în jur de 2.000 de lei și mi-a spus că, dacă nu reușește să stângă acei bani, va goli instalația și va lăsa acea clădire goală. Pensiunea era formată din casa propriu-zisă și încă un corp mai nou unde se aflau camerele și sala de mese în care ne aflam în acel moment. După 2013 în zonă au început să vină tot mai mulți turiști, însă 2017 fusese un an mai slab din acest punct de vedere. Partea bună era că sezonul începea abia din iulie. Pe lângă acestea pensiunea mai avea și alte probleme din cauză că fata lui candidase independent la primărie și, cu toate că nu fusese aleasă, acest lucru deranjase pe cineva cu influență.

În dimineața următoare am plecat fără să mănânc nimic și am parcurs din nou pe jos drumul până la Gura Roșiei de unde am luat un microbuz înapoi spre Alba Iulia. Acolo, dacă aș fi ajuns cu cinci minute mai devreme la autogară, aș fi prins mașina spre Cluj, dar așa a trebuit să aștept următoarea cursă și, pentru a petrece timpul rămas, am mai făcut o plimbare prin cetate.

Geamăna

Geamăna 1.jpg


Intenția mea a fost să ajung la biserica scufundată din Geamăna traversând dealurile dintre aceasta și Roșia Montană. Am mers pe o cărare prin pădure, apoi pe un drum de țară ajungând într-un sat. Încercând să evit o porțiune de noroi, am sărit un gard și am nimerit în curtea unei case părăsite unde, evident, am intrat să arunc un ochi. După ce am reușit să deschid ușa de la intrare care era blocată cu ajutorul unei broaște stricate, am urcat treptele spre prispa închisă, iar acolo am intrat prin geamul lipsă al ușii. Spre deosebire de casele din Roșia Montană, aici proprierarii lăsaseră în urmă aproape tot ce avuseseră. Curiozitatea m-a făcut să deschid un dulap unde am găsit, printre haine vechi și câteva manuale școlare, o diplomă din 1949 prin care se acorda premiul II la săritura în înălțime din cadrul Cupei Tineterului Muncitor. Am făcut poze, dar nu am luat absolut nimic de acolo.

Am urmat în continuare traseul folosind harta electronică, dar am ajuns la o porțiune unde a trebuit s-o iau la vale prin iarba înaltă, căci nu se mai vedea nicio cărare. În partea stângă puteam vedea vârful unui munte ce fusese jupuit de stratul verde lăsând să iasă la iveală scheletul său de rocă. Acolo se afla cariera Roșia Poieni unde auzisem cu o zi înainte că accesul era interzis din cauza cuiva care fusese acolo și publicase niște poze pe internet. Curând am zărit în vale iazul de decantare Geamăna cu apele sale roșii.

Am intrat într-o pădurice pe care am traversat-o și am ieșit într-un fel de pârtie cu aspect extraterestru. Din vegetație nu mai rămăseseră decât trunchiurile moarte ale unor copaci încă în picioare, iar pământul de culoarea lutului era presărat cu resturi de roci și tăiat de făgașe. Un pârâu de apă roșie care se vărsa, cu siguranță, în iaz mi-a lăsat impresia că pământul sângera. La marginea acelui culoar, despre care nu știu cum a luat naștere, dar sunt convins că mineritul este principalul vinovat, se continua pădurea și la vreo zece metri se afla o casă. Cum și acesta părea abandonată am vrut să intru, dar vegetația crescută în voie nu mi-a permis să mă apropii și nici prea mult timp nu aveam la dispoziție. Încă nu ajunsesem la destinație și apoi trebuia să parcurg tot acel drum înapoi. Am regăsit cărarea și am continuat pe acolo. Mi-a ieșit în cale un localnic bătrân care mi-a spus că dacă mă întorc pe același drum mă va prinde noaptea și m-a sfătuit să cobor în Lupșa și să prind o mașină de acolo înapoi spre Roșia Montană. I-am spus că mă voi mișca repede și mi-am văzut de drum, dar, la scurt timp, a început să picure, apoi să plouă. Când ploaia a devenit una torențială am decis să mă bag la adăpost lângă niște copaci, dar fără succes. Am încercat să mă afund cât mai mult în pădure sperând că voi găsi un desiș care să mă ferească mai bine. Stăteam nemișcat și așteptam să se oprească ploaia ce începuse să mă spele ca un duș. Tricoul sintetic a început să atârne bățos și greu din cauza apei și, când mi-am schimbat poziția, s-a atins de mine dându-mi un șoc termic. Pelerina mea impermeabilă rămăsese la pensiune, căci vremea nu dăduse niciun semn de schimbare, însă eu mă deplasasem la o distanță foarte mare. Mi-am adus aminte de un moment dinaintea plecării în tur când m-a prins ploaia în parc și, adăpostindu-mă sub un pom, am anticipat acea situație. Nu mi se păruse chiar atât de drastică, dar e cu totul altfel atunci când se întâmplă. După ce am tot căutat niște lucruri care să-mi țină mintea ocupată în timp ce corpul îndura natura, stropii s-au mai rărit și am revenit la drum cu apa scurgându-se de pe mine.

Cu hainele leoarcă, nu se mai punea problema că mă udam, ci că îmi mențineam umiditatea. În cele din urmă ploaia s-a oprit și soarele a început să radieze prin spărturile norilor, însă bătea mai mult pe copaci decât pe drum unde mă aflam eu. Curând am găsit cărarea ce cobora spre malul iazului și am urmat-o. Mi-am pus hainele în iarbă la uscat și am început să fotografiez turla bisericii răsărind din mâlul gri. Nu cunosc metoda de exploatare, însă iazul era împărțit de o conductă care-l traversa pe la suprafață pe un ponton din lemn. Partea din stânga era umplută cu acel mâl gri, iar partea din dreapta era umplută cu apa roșie pe care o văzusem curgând dinspre munte.

La plecare am pus înapoi pe mine hainele încă umede, însă am ținut în mână tricoul pentru a-l flutura în timp ce mergeam și a-l ajuta să se usuce mai repede pentru că acesta mă deranja cel mai tare. Înainte de a ajunge la intersecția cu drumul ce urca la carieră, m-am întâlnit cu o localnică de la care am aflat o scurtă poveste a zonei. Pe vremea comuniștilor s-a luat decizia de a-i strămuta pe locuitori și de a amenaja iazul de decantare. Oamenii au primit doar o parte din despăgubiri și astfel au decis să nu se mute, însă lucrările au început necondiționat. Cei care mai stau acum acolo sunt norocoșii care au avut casele construite la altitudine mai mare, dar încet, încet și acestea vor fi înghițite. Femeia mi-a spus că mai are patru metri până când nivelul iazului îi va atinge locuința și atunci nu va avea altceva de făcut decât să plece, însă nu știa unde. Soțul îi murise, iar copiii erau la casele lor așa că nu mai avea decât animalele din ogradă care să-i țină companie. Mi-am dat seama că ar fi vrut să mai stau acolo cu ea, dar timpul trecea și nu voiam să fiu nevoit să mă deplasez pe munte cu lanterna telefonului. Am întrebat-o dacă accesul e interzis prin carieră și mi-a spus că doar pentru vehicule, însă eu nu eram ferm convins. Am ales această variantă pentru că nu voiam să mai parcurg traseul noroios pe care venisem. Cariera era uscată și drumul se vedea mult mai clar fără vegetația care să-mi îngreuneze deplasarea.

Ne-am despărțit și am început să urc serpentinele fluturându-mi tricoul într-o mână și amintindu-mi că nu am verificat portofelul. Din fericire banii noștri din plastic sunt invulnerabili la apă, dar eu aveam la mine și cardul TrenPlus care devenise moale ca o hârtie. L-am prins cu două degete și am început să-l agit în mâna liberă. În apropierea vârfului am trecut pe lângă o tabără de exploatare forestieră și câinii au început să latre, dar nu au putut veni la mine pentru că erau legați. Începusem să aud niște motoare încă de când urcam serpentinele și atunci am avut ocazia de-a vedea ce anume le producea: camioanele uriașe de carieră. M-am întâlnit cu doi astfel de monștri mergând în sensuri opuse. Am observat șoferii uitându-se la mine, dar și-au văzut de munca lor. Cine știe ce-or fi crezut despre mine văzându-mă cum mergeam prin carieră la bustul gol și cu tricoul fluturând într-o mână. După ce am mai mers puțin, am ajuns chiar la marginea craterului și i-am putut vedea enorma deschidere. Treptele săpate în rocă semănau cu tribunele unui stadion pe care mișunau ici-colo utilajele. Am reușit să fac câteva poze neștiind dacă m-a zărit cineva și am luat-o din loc pe un drum care se îndepărta de crater și cobora spre o tabără unde era amplasată o barieră auto. Am trecut pe acolo fără să pierd vremea și am ajuns la un drum asfaltat pe care am mers vreo două ore. La un moment dat am descoperit o cărare ce urca pe lângă o stână și care nu figura pe hartă, dar părea să mă scutească de câțiva kilometri de mers pe asfalt așa că am urmat-o. Când m-am intersectat din nou cu drumul auto nici n-a mai trebuit să-l urmez pentru că o altă cărare pornea în continuare dincolo de acesta și ducea la Tăul Mare pe unde trecusem de dimineață. Pe drum am găsit niște flori de cimbrișor pe care le-am cules și am reușit să ajung la pensiune înainte să se întunece.

Cluj

Cluj 1.jpg


Autocarul s-a oprit de câteva ori chiar la intrarea în oraș, iar călătorii au început să vocifereze din cauza șoferului care nu spunea nimic. Eu căutam pe telefon hoteluri când am aflat că aveam pană și atunci am coborât, mi-am luat rucsacul din compartimentul pentru bagaje și am pornit pe jos de-a lungul unui bulevard care cobora spre centrul orașului. Mi-au ieșit în cale numai hoteluri de lux dintre care pe unul singur l-am refuzat din cauza prețului. La celelalte n-am putut rămâne pentru că nu mai aveau nicio cameră liberă și m-am gândit că nu trebuia să mă mire acest lucru: doar ajunsesem în Cluj, cel de-al doilea pilon al turului meu. În centru am trecut pe lângă o pensiune a cărei poartă era încuiată și am sunat la numărul afișat pe zidul clădirii. A răspuns cineva care mi-a cerut să aștept acolo pentru că se întorcea în câteva minute de la cumpărături. Deja începeam să mă pregătesc pentru ce era mai rău, dar am eșuat în acest sens pentru că ce am găsit acolo mi-a depășit cele mai sumbre așteptări. Când proprietarul și-a făcut apariția mi-a spus că unele camere nu pot fi folosite din cauză că se monta gresie și, într-adevăr, sinfonia polizorului a început să răsune pe hol, deci adio liniște! L-am urmat la etaj și ușa pe care a deschis-o mi-a dezvăluit locul în care ar fi trebuit să dorm: în cameră se afla un pat de copil cu grilaj de lemn în trei părți, iar baia fusese amenajată pe balcon. E adevărat că a fost cea mai ieftină cazare din întregul tur și, având în vedere orașul și poziționarea față de centru, era un avantaj, dar am refuzat să rămân acolo.

Apropiindu-mă de Someș, am zărit Hotelul Belvedere înălțându-se pe un deal și am sunat la numărul găsit pe internet. Aveau camere disponibile, însă prețul mi s-a părut cam mare și am întrebat dacă mi-ar putea oferi o reducere.

- Poftim?! a reacționat doamna de la celălalt capăt al firului.

- Îmi puteți oferi o reducere? am repetat eu întrebarea de parcă nu ar fi înțeles ce-i transmisesem, dar știam foarte bine ce însemna reacția ei.

- Ați mai fost la noi?

- Nu, e prima oară.

După ce mi-a spus că nu are cum să modifice prețul, i-am mulțumit și am vrut să închid.

- Deci vă fac rezervare? m-a întrebat, iar eu nu știam ce să-i răspund pentru că nu luasem nicio decizie. Într-un final i-am spus că nu și mi-am încercat norocul la alte trei pensiuni, însă toate păreau închise. M-am îndreptat spre hotel fără să mai sun și am luat camera la prețul normal, dar i-am spus recepționerei că am vorbit mai devreme la telefon.

În ziua următoare m-am dus la grădina botanică și m-am plimbat prin și pe lângă centrul orașului. Într-un fel am fost dezamăgit de ceea ce am văzut în Cluj, dar cred că așteptările mele au fost prea mari. Este, fără îndoială, un oraș frumos, dar la fel sunt și altele prin care am trecut, iar asemănarea cu Bucureștiul m-a impresionat în mod negativ. Când stăteam la balcon auzeam zgomotul de fond al traficului care în orașele mai mici pur și simplu nu există. Pe de altă parte, nu am acordat suficient timp pentru a explora tot ce are Clujul de oferit și nici nu mi-am mai făcut o listă cu obiective.

Am avut parte de o surpriză plăcută în ultima seară când m-am dus la recepția hotelului să achit cazarea. Suma de pe factură era mai mică decât calculasem eu și atunci am întrebat din curiozitate care era prețul camerei. Recepționera mi-a spus că am primit o reducere de la colegul lor. Nu știu la cine s-a referit, dar cred că solicitarea mea din prima zi a avut, până la urmă, efect.

III. Cluj - București

Turda

Turda 1.jpg


Plecarea din Cluj a însemnat intrarea în ultimul segment al turului și, cu toate că mai aveam câteva orașe pe care abia așteptam să le vizitez, începeam să anticipez întoarcerea acasă. Aveam deja satisfacția unui tur al țării împlinit, dar simțeam că ceva îmi lipsește.

Am coborât din microbuz la stația cea mai apropiată de salină și mi-a plăcut faptul că accesul se făcea de voie fără a aștepta o mașină care să ne ducă printr-o galerie spiralată în neant. Am coborât pe scări pentru a evita aglomerația de la lift și nu am revenit la suprafață până nu am vâslit puțin pe lacul subteran.

După ce am ieșit din salină m-am îndreptat spre centru și am ajuns la CNIPT. Cred că a fost singurul birou unde nu m-am simțit binevenit ceea ce a fost în opoziție cu toate experiențele pe care le-am avut la celelalte birouri. Deși nu-mi mai amintesc bine, cred că fata de acolo stătea cu picioarele pe masă și vorbea la telefon, iar apariția mea n-a fost oportună pentru că a întrerupt-o din activitate. Mi-a dat o broșură și mi-a răspuns scurt la întrebări, dar m-a sfătuit să vizitez castrul de care eu uitasem complet. M-am dus direct acolo și am observat în centru câteva clădiri foarte frumoase pe care, din păcate, n-am avut timp să le vizitez.

Târgu Mureș

Targu Mures 1.jpg


Am sosit în Târgu Mureș pe o vreme închisă, iar drumul până la pensiune nu părea să se mai termine. Rucsacul meu ajunsese să depășească zece kilograme din cauza materialelor informative adunate pe parcurs m-a convins să le expediez pe toate acasă într-un colet. Pe lângă greutatea rucsacului, dificultatea închiderii acestuia de fiecare dată când plecam devenise o problemă agasantă. Încă din Baia Mare voiam să scap de lucrurile pe care le căram inutil, dar n-am apucat din lipsa timpului pentru că trebuia să fac rost de o cutie și să găsesc un oficiu poștal. În loc să fac asta, eu preferam să vizitez obiectivele turistice și, chiar dacă îmi ieșea întâmplător o poștă în cale, nu aveam la mine materialele pentru că rucsacul rămăsese în cameră. În Târgu Mureș am decis să renunț la povară și am făcut rost de o cutie de la pensiunea la care m-am cazat. A doua zi am dus coletul la poștă și astfel am redus greutatea rucsacului cu vreo 3,5 kilograme, ceea ce s-a simțit de fiecare dată când îl luam în spate.

Târgu Mureș mi s-a părut un oraș foarte interesant. În prima parte a zilei am vizitat cetatea, singura pe care am găsit-o în curs de amenajare de-a lungul turului, iar spre seară m-am plimbat pe la ștrand și pe faleza Mureșului.

Sighișoara

Sighisoara 1.jpg


La fel ca Hunedoara, Sighișoara era pentru mine unul din simbolurile medievale ale Transilvaniei pe care voiam demult să le văd. Am găsit o pensiune chiar vizavi de gară, însă trebuia să mai aștept o oră până se elibera camera. I-am spus recepționerei că voi reveni, dar intenția mea a fost să mă cazez în interiorul cetății pentru a simți din plin atmosfera medievală. Am ajuns acolo cu vreo lună înainte de începerea festivalului, dar locul era deja aglomerat. Am trecut pe la numeroase unități de cazare, dar majoritatea erau ocupate, iar celelalte cereau un preț destul de mare. N-am avut de ales decât să mă întorc la pensiunea inițială care mă avantaja a doua zi pentru că aveam de prins un tren matinal. Nu trebuia decât să traversez strada și să intru în gară.

Mi-am petrecut întreaga după-amiază în cetate, dar atmosfera a fost destul de neplăcută din cauza aglomerației. Erau multe grupuri de turiști străini, suveniruri de proastă calitate, iar casiera de la Turnul cu Ceas avea o atitudine complet nespecifică transilvănenilor. Se certa cu vizitatorii pentru că nu aveau mărunt pentru achitarea biletelor, ceea ce m-a făcut să cred că locul ei ar fi trebuit să fie într-un oraș aglomerat din afara Arcului Carpatic și nu în Sighișoara. În schimb cetatea m-a impresionat datorită arhitecturii și am aflat că iarna se poate vizita pe îndelete când nu prea vezi niciun picior de turist acolo.

Mediaș

Medias 1.jpg


Din Alba Iulia și până în Sighișoara traseul meu m-a purtat numai pe șosele, iar planificarea a fost mai complicată din cauză că informațiile de pe internet cu privire la curse sunt neactualizate sau lipsesc în totalitate. În Sighișoara am revenit la transportul feroviar care trebuia să mă ducă la Petroșani, poarta mea spre Valea Jiului. De acolo urma să fac un drum spre Lupeni unde primisem o invitație de la o prietenă cunoscută pe Facebook cu puțin timp înaintea începerii turului. Cum timpul a fost un paradox pentru mine - mai întâi prea puțin, apoi chiar lejer din cauza eliminării unor destinații - am decis să dedic o zi pentru vizitarea a două localități unde oprea trenul meu. Prima a fost Mediaș unde am ajuns în jur de ora 8 și am căutat o terasă pentru micul dejun. Am găsit una în apropiere de centru și m-am așezat la o masă liberă. Celelalte erau ocupate de oameni care se pregăteau pentru o nouă zi de muncă, oameni frumoși și liniștiți. Când a venit ospătarul să-mi ia comanda, mi-a acceptat cimbrișorul fără nicio reținere, căci nu mi-a plăcut niciunul din ceaiurile pe care le serveau acolo.

Plimbarea mea prin Mediaș s-a limitat la incinta fortificației și la punctul de informare turistică unde am primit o carte despre monumente medievale, apoi m-am întors la gară pentru a-mi continua drumul spre cea de-a doua localitate a acelei zile.

Blaj

Blaj 1.jpg


În Blaj am găsit atât de multe obiective încât m-am grăbit pentru a le putea vizita pe toate până la înserare. Acestea au fost clădirile din centrul orașului, Câmpia Libertății, Stejarul lui Avram Iancu, Teiul lui Eminescu și Crucea lui Iancu ce veghează asupra localității dintr-un vârf de deal.

M-a impresionat faptul că, după câteva zile, pozele făcute în Blaj și postate pe Facebook au fost cele mai distribuite, iar cei care au făcut asta nici nu-mi erau prieteni, dar erau localnici. Cred că se mândreau cu orașul lor.

Petroșani

Petrosani 1.jpg


Am plecat la timp pentru a prinde trenul, însă lucrările la infrastructură dereglaseră orarul acestora. Când m-am dus să-mi iau bilet, casiera mi-a spus că trebuia să mai aștept două ore până venea trenul respectiv sau să mă urc în cel care tocmai sosea cu întârzierea aferentă. Am întrebat-o dacă-l mai pot prinde pentru că se afla deja la peron și ea mi-a cerut să-i dau repede banii până se emitea biletul, apoi mi l-a întins și mi-a spus să alerg la vagon. Am auzit cum a deschis ușa în spatele meu ca să vadă dacă-l prindeam sau nu. Cred că mi-ar fi schimbat biletul fără nicio problemă dacă nu ajungeam la timp.

Am trecut prin Defileul Jiului, unul din cele mai spectaculoase locuri naturale din țară. Nu era prima oară când treceam pe acolo, dar înainte fusesem cu mașina ceea ce-mi oferise altă pespectivă pentru că șoseaua se afla mai jos decât calea ferată. În jurul prânzului am ajuns la Petroșani, un oraș care mă făcea să mă gândesc la trei lucruri: mineriade, Parâng și Retezat. Mergând spre centrul orașului am trecut pe lângă stația de microbuze de unde trebuia să plec a doua zi la Lupeni, apoi am găsit un hotel construit în perioada comunismului și m-am cazat acolo. Camera era foarte spațioasă, dar mirosul de fum de țigară avea să mai dăinuie multă vreme.

Tot ce am putut vizita în Petroșani a fost Muzeul Mineritului, nerenovat, dar destul de interesant prin varietatea exponatelor. Pe lângă cele referitoare la tehnica de exploatare din subteran, am găsit o sală dedicată sporturilor de iarnă. Aceasta curpindea, printre altele, câteva exemplare din colecția de ghiduri montane „Munții Noștri” și un tricou și un drapel care au aparținut Crinei Coco Popescu. Alt lucru care m-a pus pe gânduri a fost un document care prezenta planul cincinal 1990 - 1995 și dezvoltarea care trebuia să aibă loc în Valea Jiului. După aceea m-am plimbat prin oraș până la lăsarea întunericului încercând să văd cât mai multe cartiere.

Lupeni

Lupeni 1.jpg


În Lupeni am ajuns datorită unei invitații de la niște prieteni de pe Facebook pe care am avut plăcerea să-i cunosc în persoană. Activitatea convenită a fost să urcăm la Piatra Iorgovanului deoarece în oraș nu erau prea multe lucruri de văzut. A fost primul tur montan pe care l-am făcut în Retezat și, cu toate că a durat doar câteva ore, mi-a plăcut foarte mult. Pe de altă parte, am avut nefericita ocazie de a vedea urmările defrișărilor care avuseseră loc acolo și am aflat care era strategia aplicată. De o parte și de alta a șoselei se lăsa câte o fâșie de pădure pentru a masca dispariția acesteia, dar, de la altitudine, se putea observa diferența între arborii vechi lăsați ca paravan și vegetația care a crescut în locurile defrișate. Este adevărat că pădurea se regenerează, dar ceea ce crește este de calitate inferioară față de ceea ce se pierde.

Lupeniul a fost singura localitate unde am avut în permanență însoțitori care să mă ghideze. Mai mult decât atât, mi-au oferit și cazare în apartamentul lor transformându-mă dintr-un pribeag într-un musafir. M-am bucurat foarte mult că am primit acea invitație și că am avut ocazia de a-i cunoaște pentru că, judecând după ce am putut vedea eu într-o singură zi, a fost cea mai fericită familie pe care am cunoscut-o.

În ultima dimineață mama acestei prietene m-a dus cu mașina înapoi în Petroșani ca să pot lua trenul spre Craiova. Din locul unde ne-am despărțit ar fi trebuit să merg spre gara Petroșani Nord, însă halta era mai aproape și am preferat să merg acolo. Totuși casa de bilete nu avea calculator și nu am putut folosi cardul Tren Plus, dar, cum trenul care trebuia să pornească din gară nici nu ajunsese în haltă, casiera mi-a spus să mă urc în el și să merg până la capăt. Puteam să-mi cumpăr de acolo bilet în timp ce locomotiva rebrusa, apoi se punea din nou în mișcare. Zis și făcut, numai că pe drum, în timp ce căutam pe net o cazare în Craiova, am decis să cobor la Filiași și să iau alt tren în sens opus.

Filiași

Craiova trebuia să fie ultima destinație a turului înainte de întoarcerea acasă sau penultima dacă mersul trenurilor era favorabil și puteam face o escală în Caracal. Așa făcusem planificarea, dar turul meu se apropia de final și-mi lăsa la dispoziție încă o săptămână de care am vrut să profit. După ce aș fi ajuns în Craiova și terminam turul în mod oficial, m-aș fi întors spre Drobeta-Turnu Severin și Băile Herculane, dar am decis să eficientizez deplasarea și să merg direct acolo, iar la întoarcere să mă opresc în Craiova.

Drobeta - Turnu Severin

Drobeta 1.jpg


Din trenul care nu părea să mai ajungă la destinație din cauza vitezei reduse cu care circula, am putut zări piciorul Podului lui Traian. Din acel loc și până la gară am avut impresia că am străbătut o distanță foarte mare și nu credeam că mă voi putea întoarce pentru a vedea îndeaproape ruina. După ce am coborât, m-am îndreptat spre cel mai apropiat hotel și am cerut o cameră.

- Fumător sau nefumător? m-a întrebat recepționera.

- Nefumător.

- Și cu vedere la Dunăre, nu?

- Opțional, am răspuns eu făcând-o pe recepționeră să zâmbească.

Am primit cheia și am urcat la ultimul etaj. După ce am intrat, am observat minunata panoramă asupra Dunării.

Cel mai important obiectiv a fost Cetatea Severinului despre care nici nu știam că există, apoi ruina piciorului Podului lui Traian la care au reușit să ajung mergând pe faleză, dar n-am putut-o vedea prea bine din cauză că deja se înserase. Drobeta - Turnu Severin a fost unul din orașele surpriză pentru mine datorită clădirilor interesante și a luminilor care le pun în valoare pe timp de noapte.

În dimineața următoare m-am întors pe faleză ca să mă interesez de plimbări cu șalupa și mi s-a spus că acelea porneau din Orșova.

Orșova

Orsova 1.jpg


Am sosit la Orșova pe o vreme ploioasă. Norocul meu a fost că am găsit pe hartă o pensiune foarte aproape de gară și m-am dus într-acolo, dar când am intrat am aflat că greșisem sensul și nimerisem într-o casă de vacanță privată. M-am întors prin ploaie la gară și de acolo am mers mai departe spre pensiunea pe care o căutam. Am luat o cameră pentru o singură seară și m-am băgat în pat până s-a oprit ploaia. În timp ce mâncam la restaurantul pensiunii, un tată așezat cu familia la o masă din apropiere, a sunat să se intereseze de o plimbare cu șalupa la Cazanele Dunării. Din discuția pe care a avut-o, am reținut și eu unde se afla pontonul la care se făcea îmbarcarea.

După masă am dat o fugă până în oraș, pentru că pensiunea mea se afla pe celălalt mal al Golfului Cernei și am identificat pontonul. În dimineața următoare am coborât la recepție și mi-am prelungit șederea cu încă o noapte, apoi am refăcut drumul până în oraș gândindu-mă că ar fi bine să dau un telefon înainte de-a ajunge la ponton. Domnul care mi-a răspuns m-a întrebat dacă am rezervare și mi-a spus că era obligatorie, dar, auzind că sunt singur, m-a așteptat. Șalupa s-a pus în mișcare de cum m-am urcat la bord și s-a îndreptat spre o pensiune de unde a mai urcat o familie. În timp ce ne îndreptam spre Cazane, telefonul căpitanului a sunat. Cred că atunci m-am aflat la capătul opus al convorbirii de cu o zi înainte. Omul sunase să se intereseze, dar nu făcuse rezervare și-și pierduse locurile. Cât de norocos am fost eu din toată povestea! Cu ocazia acelei plimbări am vizitat Cazanele, Tabula lui Traian, Statuia lui Decebal, peșterile Veteranilor și Ponicova și Mânăstirea Mraconia.

După încheierea cursei am făcut un tur în natură cu ajutorul unor informații luate de la CNIPT Orșova. Practic am suprapus două trasee pentru a putea reveni în localitate. Plimbarea a fost o adevărată plăcere mai ales la Vârful Alion de unde am avut o panoramă asupra confluenței dintre Cerna și Dunăre. Coborârea, în schimb, a fost o provocare de care m-aș fi lipsit cu drag din cauza vegetației dese și a ghimpilor acesteia.

Băile Herculane

Baile Herculane 1.jpg


Băile Herculane a fost singura localitate din cadrul turului unde mai fusesem înainte. Am considerat că va fi ocazia mea de relaxare, dar abia dacă am stat o clipă locului. În prima zi am intrat în clădirea părăsită a băilor imperiale, explorând fiecare colțișor, apoi am refăcut un traseu montan pe la Grota Haiducilor și Grota cu Abur, Poiana cu Peri și Izvorul Munk.

În ziua următoare am urcat la Crucea Albă, am încercat să ajung pe Vârful Șușcu - un traseu rămas pe listă în urmă cu patru ani - , dar am renunțat după ce am nimerit pe un platou împădurit unde atât cărarea, cât și marcajul dispăruseră. Reîntors în traseul de bază am revizitat Peștera lui Șerban pe care am fost plăcut surprins s-o găsesc curată. Când am vizitat-o prima oară am strâns o plasă întreagă de gunoaie împrăștiate la intrare.

Craiova

Craiova 1.jpg


Trenul a oprit în gara Craiova pe la prânz și astfel nu am avut la dispoziție decât o jumătate de zi pentru explorarea orașului, ceea ce a fost prea puțin. Recepționerul primului hotel la care am încercat să mă cazez mi-a spus că în acea seară avea loc o nuntă și va fi gălăgie așa că am plecat recunoscător spre un al doilea. Acolo am primit o cameră la etajul 3, o cartelă de acces pe care scria cu pixul 803, dar eu am presupus că era, de fapt, 308, și o carte de vizită pentru a putea lăsa aerul condiționat pornit. După ce am încercat de câteva ori fără succes să deschid ușa de la camera 308, m-am întors în holul liftului pentru a reveni la recepție și a rezolva problema, însă tocmai atunci am zărit camera 803. Am intrat și am înțeles de ce mi se recomandase să las aerul condiționat pornit după ce plecam de acolo: pereții exteriori erau de sticlă și produceau efect de seră.

Arhitectura variată și dispusă haotic a Craiovei face orașul să semene cu Bucureștiul, dar oferă multe obiective interesante. Din scurta mea plimare cel mai mult m-a impresionat Parcul Nicolae Romanescu foarte frumos amenajat.

Caracal

Caracal 1.jpg


Trenul care m-a adus în Caracal a avut întârziere și am făcut greșeala de a presupune că și următorul, cel care trebuia să mă ducă în București, va face la fel. Am profitat de timp pentru o plimbare până în Parcul Constantin Poroineanu. Căutasem pe net așa-zisele minuni din Caracal, însă nu am găsit niciuna, sau, cel puțin, așa consider eu. Ceasul din gară, deși avea marcată ora patru cu IIII în loc de IV, aparținea stilului folosit de producătorul său francez și nu avea nicio legătură cu renumele orașului. În schimb, acesta avea câteva clădiri foarte frumoase care meritau să fie vizitate.

Întorcându-mă în gară, am aflat că trenul în care voiam să mă urc sosise la timp și plecase așa că nu mi-a rămas de făcut decât să iau bilet pentru următorul și să aștept. Plictisindu-mă pe peron, mi-a atras atenția un vagon sau locomotivă de pe care se scorojea vopseaua. M-am dus într-acolo trecând pe lângă doi polițiști care își curățau mașina de intervenție.

- Căutați pe cineva? m-a întrebat unul din ei.

- Nu, vreau să mă uit la vagonul ăsta, i-am răspuns eu întorcându-mă cu fața spre el.

- A, uitați-vă.

Era, de fapt, locomotivă și vagon în același timp, construit prin anii 60-70. După ce m-am plimbat de-a lungul său și am încercat ușa ca să văd dacă pot intra, am dat să mă întorc pe peron. Văzându-mă din nou, polițistul mi-a spus că era de pe vremea lui Ceaușescu și că, probabil, va fi dezmembrat. Tricoul meu cu TURUL ROMÂNIEI a mai stârnit interesul o ultimă dată ducând, inevitabil, la o discuție despre oraș și traseul pe care l-am făcut. Când le-am spus că am venit în Caracal pentru a vedea minunile, i-am făcut să zâmbească, exact așa cum citisem că se întâmplă, apoi m-au întrebat dacă am văzut vreuna. Nu mai știu cum a evoluat discuția de la oraș și oamenii care aruncă pe jos cojile de semințe, motivând că sunt alții plătiți să măture, la viața de familie. Cred că le-am lăsat o impresie bună. Unul din ei, care părea mai în vârstă decât celălalt, mi-a spus că nu trebuie să aștept împrejurările ideale pentru a-mi face o familie, apoi mi-a povestit câteva din problemele de care se lovise el de-a lungul timpului. Când am dat mâna și ne-am despărțit, am zărit luciul ochilor săi provocat de lacrimi. Am observat că oamenii sunt îngrijorați când văd că unii dintre noi, tinerii, suntem încă necăsătoriți la vârsta la care ei aveau deja un copil. Nu știu dacă această neliniște a lor e bine întemeiată pentru că generația actuală trăiește în alte condiții decât au trăit ei. Sunt de acord că o diferență mare de ani între părinți și copii poate fi o problemă din mai multe puncte de vedere și nu ar trebui amânată prea mult formarea unei familii, dar, în același timp, noi suntem rezultatul societății pe care au clădit-o părinții noștri.

M-am întors în Gara de Nord după 45 de zile de umblat prin țară. În Piața Victoriei tabăra protestatarilor era încă prezentă amintindu-mi că, în tot acest timp, nimic nu s-a schimbat.

Concluzii

Astfel mi-am încheiat eu turul. Devenise obositor să tot merg dintr-un loc într-altul și faptul că am ajuns la capătul drumului mi-a dat o stare de liniște și de împlinire. Pe de altă parte, întoarcerea acasă, unde nimic nu se schimbase, a fost ușor deprimantă. Perspectiva revenirii la birou nu mă atrăgea deloc, mai ales atunci, când aveam o listă întreagă de locuri interesante despre care voiam să scriu, iar asta îmi cerea timp.

Analizând retrospectiv, îmi dau seama că am făcut o greșeală atunci când am redus cele șase luni la numai două. Am făcut-o pentru că nu am vrut să-mi risc locul de muncă și nici nu știu dacă aș fi putut rezista atât de mult, dar cred că ar fi trebuit să aloc cel puțin trei luni. În ce privește planificarea, aceasta a existat inițial doar la nivel regional, căci voiam să mă deplasez la voia întâmplării. Ulterior, mi-am dat seama că nu era o soluție realistă din cauza intervalului de timp inflexibil și atunci am fost nevoit să-mi fac un plan detaliat și să-l respect. În timpul turului am știut mereu care era următoarea destinație, iar principala activitate a fost vizitarea localităților și a frânturilor de natură care mi-au ieșit în cale. Am avut prea rar ocazii de socializare pentru că am fost în continuă mișcare. Când am luat decizia de a face turul, îmi doream să fie o călătorie liniștită în care să am timp să meditez, dar a fost una în grabă. Chiar și așa, am văzut multe locuri unde eram nerăbdător să ajung, iar sentimentul meu nu este că am bifat ce aveam pe listă, ci este că am pus titlurile unor pagini pe care abia încep să le scriu. Au văzut lucruri despre care știam câte ceva, altele despre care nici nu știam că există și unde vreau să mă întorc. Impresia mea despre România se regăsește cu ușurință în următoarele versuri:

Frumoasă-i viața dacă știi să o trăiești / Frumoasă-i fata dacă știi să o iubești.

România este, într-adevăr, o țară frumoasă cu oameni primitori și nu a existat nici măcar o clipă când am simțit că nu sunt în siguranță. Cât despre obiectivele pe care le-am vizitat, nu știu cum arătau înainte de renovare, dar majoritatea sunt acum impresionante. Iași, Alba Iulia și Oradea sunt câteva exemple de astfel de orașe. Numărul mare de sedii CNIPT și de turiști străini demonstrează că turismul se mișcă și la noi. Încurajez pe oricine să facă turul României. Încurajez pe oricine vrea să cunoască mai bine țara să facă această călătorie fără niciun însoțitor.

Nu-mi mai rămâne decât să le mulțumesc tuturor celor care mi-au oferit ajutorul în cadrul turului, indiferent că este vorba de ghidaj, cazare, informații, sfaturi, invitații sau comentarii și reacții la tot ce am publicat pe Facebook și, în mod special, următorilor: Dr. Olivia Rotaru (Muzeul Axiopolis din Cernavodă), Constantin Pavel, Dan Domnaru (crama Murfatlar), starețul Teotim Popa (mânăstirea Teotim), Săndel Măciucă, Daniel Dojan (Muzeul de Istorie "Teodor Cincu" Tecuci), Remus Ropotică (Centrul de Promovare Turistică Iaşi), Ana Nazarov și Dan Baldazar (Casa Memorială Mihail Sadoveanu din Fălticeni), Mihaela Bucur, Robert Galavan (Muzeul Obiceiurilor Populare din Gura Humorului), Eugen Miloș (Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud), Laurențiu Bogdan, Agnes, Bogdan Mărginean, Iulia și Maria Făgaș, Cătălin Tătaru, Mihaela Făgaș, Viorel Popa, Marian Feraru, Irina Sfârlea și surorii mele, Claudia.