Dobrogea de la Dunăre la Marea Neagră

De la Turism neconvențional
Versiunea din 2 mai 2020 22:23, autor: Tiberiu (Discuție | contribuții)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare

Această pagină prezintă jurnalul traversării Dobrogei pe care am parcurs-o în perioada 6 - 11 aprilie 2018 și are un caracter subiectiv.

Ideea

Traversarea pedestră a Dobrogei, de la Dunăre la Marea Neagră, a fost descrisă într-un jurnal postat în 2013 pe mecanturist. Ideea de a străbate întreaga regiune, cu rucsacul în spate, urmând un traseu deluros și împădurit care ocolește, pe cât posibil, drumurile asfaltate și dormind la cort, era o tentație grozavă pentru mine.

Traseul descris în jurnalul menționat parcurge o zonă predominant deluroasă ce se întinde între satul Peceneaga, aflat pe malul Brațului Măcin al Dunării, și satul Enisala, însă acesta are ieșire – dacă se poate spune așa – la Lacul Razim, nu la mare. Itinerariul meu se detașa în zona satului Topolog menținând direcția originală de deplasare spre localitățile Mina Altân Tepe și Baia. De acolo urma să iau trenul până la Târgușor pentru a putea vizita Cheile Dobrogei și Mânăstirea Casian, apoi mergeam spre Năvodari și, în cele din urmă, Constanța. Scopul călătoriei era traversarea regiunii, nu doar vizitarea unor obiective turistice.

Pentru această aventură am alocat 10 zile. Cu toate că întreaga deplasare necesita mai puțin, aveam la dispoziție un răgaz pentru eventualitatea de a petrece mai mult timp într-un anume loc. Aceasta e unul din avantajele drumețiilor în care nu depinzi de nimeni și de nimic, oferindu-ți posibilitatea de a rămâne în mijlocul naturii cât dorești și de a merge pe unde preferi. Am avut la mine suficientă mâncare astfel încât să trec prin localități numai dacă eram nevoit să fac rost de apă.

Vineri, 6 aprilie

Am început deplasarea pe 6 aprilie 2018, în Vinerea Mare, pentru că mi-am legat concediul de perioada sărbătorilor Pascale. Din cauza aglomerației, am pierdut o mare parte din zi cu transportul. Microbuzul spre Brăila nu mai avea locuri disponibile așa că m-am dus la gară, dar și acolo m-am lovit de aceeași situație. În cele din urmă am luat bilet la un autocar, însă traficul a solicitat o oră numai până la ieșirea din București. Când am ajuns la Brăila, microbuzul pe care plănuiam să-l iau spre Măcin plecase deja, iar următorul venea abia peste două ore. Am luat-o pe jos către bac urmând să caut alt microbuz pe malul celălalt. Încă un minut de întârziere și bacul ar fi ridicat ancora. M-am strecurat pe sub barieră și am urcat la bord fără să-mi ceară nimeni socoteală.

Bac braila 1.jpg Bacul Brăila - Smârdan

Am debarcat în Smârdan unde am găsit microbuzul spre Măcin așteptând în stație. Pleca în cursă abia peste 60 de minute. Totuși, în Măcin, am avut noroc să prind repede microbuzul spre Peceneaga și, astfel, la ora 17:00, aventura cu mijloacele de transport se încheiase. Mă aflam la punctul de plecare în traseul meu, adică la marginea sudică a satului. Am început urcarea pe Dealul lui Gim unde simțeam suflarea vântului. Pe măsură ce mă apropiam de vârf, vedeam întinderea pe care urma s-o străbat.

Dealul lui gim 1.jpg Brațul Măcin al Dunării și satul Peceneaga văzute de pe Dealul lui Gim


Dealul lui gim 2.jpg Panoramă nord estică de pe Dealul lui Gim - satul Peceneaga și Munții Măcin


Testoasa dobrogeana 1.jpg Țestoasa Dobrogeană

Dincolo de vârf, coborând coasta sudică a dealului, cerul s-a înseninat transformând peisajul într-un mod plăcut. Eram tentat să pun cortul chiar acolo, dar trebuia să profit de orele de lumină și să-mi continui drumul pentru că aveam de recuperat.

Dealul lui gim 3.jpg Aruncând o privire în urmă: malul Brațului Măcin și Dealul lui Gim

Am întâlnit drumul de căruță care venea din sat de-a lungul malului, ocolind dealul, și l-am urmat spre drumul județean 222F.

Canal apa peceneaga 1.jpg Capătul unui canal de irigații întâlnit pe drum

Am traversat șoseaua și am început să urc pe următorul deal al cărui nume necesită câteva încercări pentru a-l pronunța corect: Ghiunghiurmez. Acest deal reprezintă o rămășiță a formațiunii montane ce a luat naștere în timpul orogenezei caledoniene precedându-le pe cea hercinică și alpină – acestea corespund cu formarea munților Măcin și respectiv Carpați. Acolo a fost primul loc de campare, cu mult în urma celui luat ca reper din jurnalul de referință.

Sâmbătă, 7 aprilie

Dimineața am avut parte de o priveliște foarte interesantă. Mă aflam pe o insulă deluroasă înconjurată de un ocean de terenuri agricole.

Dealul ghiunghiurmez 1.jpg

Dealul ghiunghiurmez 2.jpg

Dealul ghiunghiurmez 3.jpg

Dealul ghiunghiurmez 4.jpg

În cele din urmă am fost nevoit să traversez porțiuni din această întindere verde.

Lan dobrogea 1.jpg

Una din surprizele pe care le-am întâlnit: un mic lac, probabil temporar. Nu puteam să iau de acolo apă de băut, dar măcar mi-am răcorit picioarele.

Dealul ghiunghiurmez lac 1.jpg

Am ajuns într-o zonă acoperită de arbori mici și mărăcini. Traversarea ei a fost cea mai dificilă parte a întregii ture pentru că mi-am pierdut orice punct de reper și am bâjbâit prin vegetația deasă luptându-mă cu ghimpii. GPS-ul nu m-a ajutat fiindcă imaginea din satelit era prea veche. După vreo jumătate de oră, în care m-am învârtit în cerc prin bariera mărăcinoasă, am reușit să descopăr alt traseu. Dincolo de acea porțiune dificilă a urmat o deplasare două ore pe drumuri de tractor ce ocoleau ogoarele.

După-masă am ajuns în satul Meșteru de unde speram să iau apă. Am intrat pe strada asfaltată, am trecut de biserică, dar nu vedeam pe nimeni, nu auzeam niciun animal. Așezarea arăta pustie, de parcă toți locuitorii fie plecaseră, fie dormeau. Spre norocul meu am ajuns în fața unei case cu o bancă în fața gardului, iar acolo stăteau doi oameni: un adult și un copil. Mă priveau în tăcere de la distanță. I-am salutat și i-am întrebat de vreo cișmea prin zonă, iar ei s-au ridicat, au traversat ulița și m-au invitat în curtea de vizavi unde mi-am lăsat rucsacul și am scos bidoanele de plastic. Adultul mi-a spus că apa e foarte bună pentru că venea din rețeaua satului, nu din fântână. După aceea au urmat inevitabilele întrebări: de unde sunt, unde merg și ce am în rucsac de e așa mare. Pentru ei rucsacul părea o povară, dar cum puteam să le explic ce însemna pentru mine? Un bilet de evadare din aglomerația urbană. Au vrut să știe cum dorm și, copilul, mai perspicace, a ghicit că am sac de dormit. Tot el mi-a spus să fiu atent la șacali în timpul nopții, însă adultul era de părere că nu trebuie să-mi fac griji din cauza lor. Le-am mulțumit pentru ajutor și m-am întors la biserică de unde am coborât pe o stradă pietruită până aproape de ieșirea din sat. Acolo m-am întins pe iarba de la marginea drumului și am luat o pauză de masă.

Satul mesteru 1.jpg Satul Meșteru

Dincolo de sat se întindea un parc eolian pe care l-am traversat îndreptându-mă spre pădure. Luasem apă din Meșteru și atunci nu mai aveam niciun motiv de trecere prin celelalte două sate care se aflau în față – Luminița și Topolog.

Parc eolian 1.jpg Ogoare vegheate de turbine eoliene

Pe măsură ce străbăteam drumurile de tractor, oboseala a început să mă cuprindă, iar peisajul monoton al ogoarelor, care contrastau între verde și pământiu, mă făcea să-mi doresc să mă îndepărtez cât mai repede. Am trecut liziera pădurii din stânga și m-am întins pe izopren la umbră.

Sol padurice 1.jpg

Nu-mi aminteam când mă simțisem ultima oară atât de ostenit. Puteam să campez chiar acolo, dar nu se făcuse nici măcar ora 5, așa că, după odihnă, mi-am reluat deplasarea.

A urmat o zonă deluroasă care a alungat monotonia ogoarelor. Padure dobrogea 1.jpg

Peisaj dobrogea 1.jpg

Apoi am revenit la drumul inițial...

Peisaj dobrogea 2.jpg

și după un timp am întâlnit o mică vale în mijlocul câmpului. Interesant de observat că acolo creșteau arbori de talie mică.

Relief accidentat dobrogea 1.jpg

Am găsit izvorul menționat în jurnalul de referință. Apa era atât de bună că am aruncat tot ce mai aveam și am reumplut bidoanele.

Izvor dobrogea 1.jpg

Dacă aș fi rămas acolo peste noapte, a doua zi aș fi putut lua apă proaspătă pentru drum, dar în apropiere se afla o stână și am preferat să mai merg puțin înainte de a încheia ziua. Am străbătut un alt teren agricol și am traversat al doilea drum național care mi-a ieșit în cale.

Dn22a 1.jpg Aruncând o privire în urmă, spre satul Topolog

Acest drum vine dinspre satul Topolog, un alt punct de reper din jurnalul de referință. Acolo, itinerariul meu s-a detașat complet și a păstrat direcția de deplasare în loc să o ia spre nord și să continue pe Culmea Babadag.

Dincolo de șosea, era o zonă defrișată care forma o peninsulă adâncită în mijlocul pădurii. Când am considerat că sunt suficient de departe pentru a nu auzi mașinile, mi-am dat jos rucsacul și am ridicat cortul. Am scos arzătorul și m-am apucat să gătesc pe măsură ce se însera. După ce am mâncat, am aprins frontala ca să pot curăța vasele și am auzit grohăielile și tropăitul unor mistreți care se speriaseră de mine și fugiseră în desișul pădurii. Nu mi-a plăcut ideea unei vizite nocturne din partea lor, așa că, fără să mai stau pe gânduri, mi-am luat câteva bagaje și am pornit în căutarea unui alt loc mai îndepărtat de lizieră și mai apropiat de șosea. După ce l-am găsit, m-am întors după cort – pe care nu l-am mai strâns, ci l-am ridicat de cadre – și restul lucrurilor.

Duminică, 8 aprilie

În ciuda vizitei mistreților din timpul serii, am avut o noapte liniștită și m-am putut odihni. La ora 9 eram deja în mișcare. Am luat-o spre capătul acelei peninsule de teren defrișat, zărind în partea dreaptă Schitul Topolog.

Schitul topolog 1.jpg

În cele din urmă drumul a intrat în pădure și a devenit monoton și plictisitor. Distanța mare pe care o parcursesem cu o zi înainte încă mă afecta și am decis să iau pauze mai des.

Padure dobrogea 4.jpg

După două ore de mers, am intrat în satul Fântâna Mare, înconjurat de pădure. Mi-a plăcut culoarea albastră a caselor vechi din satele dobrogene – inspirată, probabil, de culoarea Dunării.

Sat fantana mare 1.jpg

Sat fantana mare 2.jpg Școala satului respectă culoarea, chiar dacă are o altă nuanță

Sat fantana mare 3.jpg

Sat fantana mare 4.jpg

Drumul străbate satul de la un capăt la altul, apoi continuă prin pădure și iese într-o altă zonă de teren agricol defrișat în sânul pădurii.

Peisaj dobrogea 3.jpg

Eroziune dobrogea 1.jpg

A urmat o porțiune urâtă a traseului unde n-am făcut nicio poză. Lumina soarelui de amiază punea în evidență solul negru și resturile arse ale recoltei de anul trecut. După un timp, drumul meu a cotit spre dreapta și a reintrat în pădure – o schimbare de peisaj care m-a bucurat.

Padure dobrogea 2.jpg

Încă vreo două ore de mers printre copacii neînfrunziți și...

Altan tepe 1.jpg

Am aflat de existența aceastei localități miniere în timp ce studiam harta pentru planificarea itinerariului. Citisem un articol pe adevarul.ro care mi-a oferit un scurt istoric al așezării și numele ultimului angajat al minei rămas să monitorizeze lucrările de închidere. Am vrut să-l găsesc și să stau de vorbă cu el, dar nu am avut această ocazie pentru că – așa cum am aflat de la un localnic – era plecat la Tulcea de Paște.

Am intrat într-un magazin ca să cumpăr niște sticle de apă și am intrat în vorbă cu vânzătorul care mi-a arătat unde se aflase puțul principal al minei. După aceea mi-a spus că cei doi clienți, care stăteau la o masă în magazin, lucraseră în mină și-mi puteau oferi detalii. M-a invitat să iau loc și să-i ascult, iar, unul dintre ei, a început să-mi povestească:

– E mină turcească. Eu, din '58, în septembrie, m-am angajat la mina asta. La 45 de ani am ieșit la pensie. Mina a fost bună... uită că niște proști, Iliescu și cu Roman, a desființat-o. [...] Într-un an de zile a fost mina închisă. Tot ce-a fost a rămas în mină, în pământ, acolo. Nu s-a scos nimic! Pompe de crom, mașini de perforat, mașini de încărcat... Toate au rămas acolo, în pământ.

– Eu am stat până s-a închis, a continuat celălalt. În 2003 s-a închis Altân Tepe. Am stat acolo și-am vru să scoatem materialele afară ca să putem să supraviețuim, să mergem mai-nainte. Veniți și voi, tineretul... Noi suntem bătrâni. Ca să aveți un loc de muncă. „Nu! Rămâne acolo!” Acolo a rămas.

– A turnat placă deasupra. Turnul ăsta, uite aici unde era, sus. Mina aia... a fost acolo primul puț. [...] S-a dus un șef, maistru care lucra la turn, s-a dus: „măcar lăsați turnul de muzeu.” Nu! L-a împușcat, l-a dărâmat, a pus beton, plasă, pământ, a pus salcâmi. [...] Nepoate, îți spun eu: e greu! Mina asta a fost... patruzeci de sate mânca pâine de aici.

Când am ieșit din magazin, vânzătorul, care mi-a spus că era și pădurar, mi-a arătat un loc pe culmea unui deal de la periferia satului unde puteam campa. Dimineața nu-mi rămânea decât să urmez drumul spre satul vecin și să iau autobuzul spre Târgușor. Aș fi ajuns mai repede decât cu trenul, dar trebuia să fiu în stație la ora 6.

Am urcat pe deal și am găsit un loc excelent pentru campare, într-o zonă înverzită, la umbra unor șiruri paralele de pini. Puțin mai jos, spre sat, niște eoliene se ridicau colosal și-și roteau leneș palele.

În timp ce înfigeam cuiele cortului, o mamă cu doi copii au trecut pe lângă mine. Curios, unul dintre ei m-a întrebat dacă merg la plajă și i-am răspuns că nu, în timp ce mama lui, nemulțumită de această interacțiune, i-a zis copilului să tacă și și-au văzut de drum. Cred că-i lăsasem impresia că sunt genul de străin cu care copiii n-ar trebui să stea de vorbă, ceea ce m-a amuzat.

Peisaj dobrogea 4.jpg

Primus 1.jpg

Luni, 9 aprilie

M-am trezit la ora 5, mi-am pregătit rucsacul și am început să cobor spre satul Stejaru cu frontala aprinsă pentru că soarele nu răsărise încă. La 6, când trebuia să ajungă autobuzul, eu eram deja în stație, însă locul era pustiu. N-a trecut niciun autobuz și nicio mașină. N-am avut de ales decât să revin la planul inițial și să-mi continui deplasarea spre Baia, pe jos, în liniștea și răcoarea dimineții.

Peisaj dobrogea 5.jpg

Din Stejaru și până în Baia am avut parte numai de câmpie. Am mers o vreme pe șosea, apoi am luat-o direct peste câmpuri pentru a scurta distanța cât mai mult posibil.

Peisaj dobrogea 6.jpg

Soparla cenusie 1.jpg Șopârla cenușie

Ruina irigatie 1.jpg Ruinele unei instalații pentru irigarea lanurilor patriei

Am ajuns în Baia bucuros că traversarea ogoarelor se încheiase. M-am îndreptat spre stația C.F.R., dar acolo am avut de așteptat câteva ore. Zilnic circulă numai două trenuri pe acea linie – unul dimineața, devreme, celălalt după-masa la 17:30. Mi-am lăsat rucsacul pe o bancă de pe peron neștiind ce aș putea face în tot acel timp. Pe o bancă alăturată s-au așezat doi băieți, localnici. Au stat puțin, apoi au plecat, iar eu am început să mă învârt prin zonă de plictiseală. După aceea am auzit o voce care mă striga. Întorcându-mă, l-am zărit pe impiegat care ieșise din biroul lui și se apropia. Între timp apăruseră din nou cei doi băieți. Când am ajuns unul lângă altul, angajatul C.F.R. mi-a spus discret, să nu-mi mai las bagajul nesupravegheat. Am mers împreună la banca pe care era rucsacul meu, și am stat puțin de vorbă, povestindu-i de unde veneam și încotro voiam să ajung. Într-un final cei doi băieți au plecat și atunci impiegatul mi-a spus că erau cunoscuți pentru furt și că unul din ei era fiul șefului de post din Baia, ceea ce-l ajuta de fiecare dată să scape nepedepsit.

După aceea, orele de așteptare au trecut ca minutele pentru că ne-am întins la vorbă în biroul lui. Mi-a povestit, printre altele, despre traficul și agitația care animau, pe vremuri, acea stație de cale ferată; câte manevre erau necesare pentru a permite trecerea și staționarea trenurilor și, uneori, obținerea unui vagon de mutări. Pe atunci, dacă cineva voia – sau era nevoit – să se mute în altă localitate, putea cere un vagon special pentru transportul mobilei și a tuturor bunurilor din casă, de pe o zi pe alta. Atunci era mai multă muncă, mi-a spus el, dar supusă aceluiași regulament; acum este mai puțină muncă, însă a crescut numărul controalelor care vizează respectarea unui regulament ce se schimbă mult prea des. A deschis un sertar de la birou și mi-a arătat o cărțulie din anii 50-60 care cuprindea regulamentul de circulație pe căile ferate. Pe prima pagină scria că este interzis să se aducă orice fel de modificare sau completare acelui regulament și astfel s-a desfășurat activitatea timp de zeci de ani. După revoluție, regulamentul s-a schimbat de mai multe ori.


Birou miscare baia 1.jpg Pupitrul de comandă pentru operatorii de macaze – un model polonez intrat în posesia nemților în timpul celui de-al doilea război. Era încă în uz la data trecerii mele pe acolo.

Trenul meu a sosit la vreo 15-20 de minute după ce impiegatul și-a terminat tura. La fel de repede mi s-a părut că am și ajuns la Târgușor. După ce mi-am petrecut ultimele zile în picioare, mergând, scaunul din vagon era atât de confortabil încât nu-mi venea să mă mai ridic.

Peisaj dobrogea 7.jpg Drumul de la halta din Târgușor spre Mânăstirea Casian

Speram să ajung cât mai aproape de mânăstire și să găsesc un loc pentru cort înainte să se întunece. După străbaterea acelui câmp înverzit, am ajuns într-o zonă cu denivelări și arbuști care formau un ascunziș ideal pentru campare.

Peisaj dobrogea 8.jpg

Odată cu lăsarea întunericului, șacalii au început să se facă auziți dinspre pădurea care înconjoară mânăstirea. Câinii le-au ținut și ei companie de mai multe ori în timpul nopții.

Marți, 10 aprilie

Niciun animal nu a dat târcoale cortului meu, deși mă așteptam la așa ceva. M-am trezit pe la 5, am făcut câteva poze cu cerul înstelat și m-am băgat înapoi în sacul de dormit pentru încă o oră.

Cer nocturn 1.jpg Carul Mare în centru și dreapta jos, Carul Mic parțial în colțul din dreapta sus

Deși campasem aproape de mânăstire, nu m-am dus imediat s-o vizitez, ci am făcut un ocol spre vest pentru Cheile Dobrogei. Schimbarea câmpiei cu dealurile m-a încântat nespus pentru că mă săturasem de traversat suprafețe plane.

După ce am urcat și coborât vreo două dealuri, am evitat o turmă de oi și am străpuns vegetația deasă, am ajuns la aceste peisaje minunate.

Cheile dobrogei 1.jpg Cheile Dobrogei – unul din cele mai importante obiective turistice naturale din Dobrogea

Cheile dobrogei 2.jpg

Cheile dobrogei 3.jpg

Cheile dobrogei 4.jpg

Am aflat mai târziu că acest loc e vizitat de mulți turiști care vin să se bucure de grătare și muzică, iar, ca simbol al trecerii lor, își lasă gunoaiele. Cred că eu am avut noroc să găsesc zona pustie și doar câteva grămezi de ambalaje alimentare care nu mai încăpeau în coșuri. Tocmai fusese Paștele și vremea potrivită pentru a ieși în natură, deci de ce erau atât de puține urme ale trecerii umane? Probabil cineva ecologizase recent zona, situație în care îi felicit, oricine ar fi fost.

Cheile dobrogei pestera 1.jpg Peșteră în Cheile Dobrogei

Din păcate puținele peșteri existente acolo sunt folosite pe post de toalete și depozite de gunoaie, ceea ce se poate justifica prin lipsa oricărei amenajări.

Cheile dobrogei izvor 1.jpg Izvorul Cheile Dobrogei a fost reabilitat în 2015

De la intrarea în Chei am urcat versantul estic și m-am îndreptat spre mânăstire.

Manastirea casian 1.jpg Lacul și Mânăstirea Casian văzute de pe dealul estic al Cheilor

Manastirea casian 2.jpg

Manastirea casian 3.jpg Mânăstirea Casian

Lacul casian 1.jpg Lacul Casian văzut de pe drumul care duce la peștera omonimă

Pestera casian 1.jpg Altarul din Peștera Casian la care se ajunge pe o scară metalică de vreo 3-4 metri, prezăvută cu balustrade

Am lăsat în urmă Mânăstirea Casian și am traversat calea ferată pe care venisem cu o zi înainte. Următorul punct de interes a fost Rezervația Naturală „Gura Dobrogei”, dar, până să ajung acolo, un cioban m-a fluierat de la distanță și a luat-o la fugă spre mine. Credea că sunt un localnic și poate eram interesat de ciobănie, căci el avea tare nevoie de oameni. Am stat puțin de vorbă și i-am explicat că eram doar în trecere pe acolo.

Manastirea sf dionisie 1.jpg Mânăstirea Sfântul Dionisie

Situl orașului medieval Ester e cel mai bine vizibil de pe dealul din apropierea mânăstirii.

Orasul medieval ester 1.jpg Situl așezării medievale Ester se poate desluși dincolo de drumul auto, iar, în partea stângă, este viaductul căii ferate

Intrarea în Peștera Gura Dobrogei este ușor de găsit datorită cărării care începe să urce din fața mânăstirii „Sfântul Dionisie”. Eu am avut ghinionul de a mă trezi cu acumulatorii de la frontală aproape goliți. Cu toate că se aprindea, raza de lumină era mult prea slabă și nu puteam vedea nici la doi metri în fața mea. Recomand ca atunci când cumpărați o lanternă chinezească cu acumulatori, să luați și un set de acumulatori de la un producător de încredere.

Pestera gura dobrogei 1.jpg Peștera Gura Dobrogei (Liliecilor)

Pe lângă Gura Dobrogei, mai există în zonă o peșteră numită „La Adam”. M-am resemnat cu ideea că nici pe aceea n-o voi putea vizita, dar am vrut să-i găsesc intrarea. Neavând destule informații nu am reușit acest lucru, însă, cum îmi place mie să spun, un obiectiv nevizitat este un motiv de a reveni.

Peisaj dobrogea 9.jpg

Din acest punct mi-am schimbat direcția de mers cu 90 de grade îndreptându-mă spre Cariera Sitorman. Am coborât panta lină...

Peisaj dobrogea 10.jpg

Apoi am avut iarăși de traversat câmpuri agricole care se întindeau până la orizont dându-mi senzația că, oricât aș merge, nu voi ajunge niciodată la capăt. Începea partea neplăcută a traseului meu din punct de vedere peisagistic și atmosferic.

Peisaj dobrogea 11.jpg

Pe măsură ce mă apropiam de carieră, vântul bătea tot mai tare, iar ceața acoperea orizontul.

Cariera sitorman 1.jpg

Mi-ar fi plăcut să traversez cariera, dar câinii care lătrau de lângă mânăstirea Sfântul Mucenic Ioan Rusul – de a cărei existență nu știam atunci, făcându-mă să cred că este o colonie a carierei – m-au convins s-o ocolesc mergând pe malul Casimcei. Am ajuns la drumul național 22 și l-am urmat o vreme căutând un loc de campare. Mașinile circulau cu viteză pe lângă mine.

În cele din urmă am găsit un teren înverzit în apropiere de lacul Tașaul și am ridicat cortul. Singurul vizitator pe care l-am avut a fost un localnic ce zărise cortul – umbrela, așa cum crezuse el inițial – și s-a apropiat să vadă despre ce e vorba. Atât eu, cât și el am crezut unul despre celălalt că suntem paznici. Nu știam ce fel de teren era acolo și putea oricând să vină cineva să-mi ceară să plec. I-am spus că sunt în trecere și că a doua zi voi porni spre Năvodari.

Miercuri, 11 aprilie

De dimineață, atmosfera a fost la fel de încețoșată ca în ziua precedentă. Mi-am strâns lucrurile și am plecat fără să mai pierd nicio clipă, căci locul acela mă făcea să-mi doresc să fiu departe.

Peisaj dobrogea 12.jpg

Am mers până în Sibioara, iar de acolo n-am avut de ales decât să merg pe șosea până spre Năvodari. Aveam o senzație ciudată pentru că, deși mă îndepărtam de sălbăticie și mă apropiam de civilizație, impresia era opusă. Dâra de gunoaie care pava drumul pe ambele părți îmi arăta calea de urmat spre un centru urban. Am trecut pe lângă cadavrul incomplet al unui câine; de fapt erau doar craniul, șira spinării, cu tot cu coadă, și un picior acoperite de câteva petice de blană. La urma urmei era un maidan; de ce nu și-ar abandona cineva animalul mort acolo?

Eram tentat să fac autostopul, dar am preferat să continui mersul pe jos, căci scopul călătoriei era să străbat Dobrogea la pas. Un al doilea cadavru de câine mi-a ieșit în cale și abia atunci mi-am dat seama că cineva credea că a cumpărat un miel de Paște.

Pe măsură ce mă apropiam de Năvodari, mi-am spus că am două posibilități de a continua călătoria: fie mergeam spre Constanța pe litoral, unde aș mai fi petrecut o noapte, fie luam un microbuz până la gară, iar, de acolo, trenul spre București. Mă tenta ideea de a campa pe țărmul mării, însă vremea înnorată și rece nu dădea semne de schimbare. Decât să perpetuez impresia care mă însoțea de o zi încoace, am ales să mă întorc acasă.

Navodari 1.jpg Centrul cultural Năvodari

M-am oprit la un magazin să cumpăr apă, apoi m-am îndreptat spre stația de microbuze cu destinația Constanța. Odată ajuns acolo, am mai avut o oră la dispoziție până pleca trenul și atunci am luat un taxi spre cazinou. „La noi primăvara vine cu două săptămâni mai târziu decât în restul țării” mi-a spus șoferul.

Cazino constanta 1.jpg Cazinoul din Constanța

Ajuns pe faleza bătută de vânt, am considerat că am „atins” marea și astfel mi-am încheiat călătoria.

Faleza constanta 1.jpg Faleza Mării Negre

Concluzii

Mă bucur că am făcut această călătorie și mi-a plăcut rapiditatea punerii în practică a unei idei descoperite întâmplător. Dacă în prima parte respectarea itinerariului de referință mi-a simplificat realizarea planului, cea de-a doua s-a acomodat intereselor mele, însă a implicat o zonă de care m-aș fi lipsit bucuros. Porțiunea străbătută între Gura Dobrogei și Năvodari nu mi-a oferit nicio satisfacție, dar așa ceva se poate întâmpla atunci când mergi într-un loc necunoscut ghidându-te doar cu harta. Din acest motiv nu aș recomanda nimănui să urmeze itinerariul meu, ci o rută ocolitoare prin nord-vest, care să traverseze Delta Dunării, până la mare, chiar dacă ar necesita 2-3 zile în plus.